de citit,....!
GB
Influente franceze în arhitectura Bucurestilor
de Augustin Ioan
15.12.2006
Influenta discursului arhitectural dominant al epocii - întâi neoclasicismul,
apoi romantismul si eclectismul de scoala franceza, a ajuns si în provinciile
românesti la finele secolului al XVIII-lea si, masiv, dupa jumatatea secolului
al XIX-lea. Mai întâi Regulamentele Organice, impuse la noi de învigatorul rus
- deja "clasicizat" cu forta de Petru cel Mare - sunt cele care, ca proiect
modernizator, vor propune primele elemente de "urbanism" târgurilor din Moldova
si Valahia (alinieri de fronturi la strada, rudimente de organizare a tesutului
construit, "îndreptari" de strazi).
Cu toate acestea, abia expunerea decisiva la influenta franceza a aristocratiei
din tarile române, în secolul al XIX-lea, petrecuta practic de pe o generatie
pe alta, va aduce arhitectura "la moda" si la Bucuresti. Institutiile si
edificiile Principatelor unite si, apoi, ale regatului României vor fi noi si
croite aproape exclusiv dupa moda pariziana: neoclasicism, romantism si, în
fine, atot-cuprinzator, eclectism. Este graitor, spre pilda, faptul ca, desi în
materie de regalitate România a optat pentru un principe german din familia
Hohenzollern, pentru împodobirea oraselor sale s-a îndreptat decisiv catre
Paris. Acestea au fost deciziile statului celui nou, dar "frantuzirea" mediilor
urbane din România a avut ca al doilea motor - la fel de eficient ca si statul
- în gustul familiilor aristocratiei autohtone: desi majoritatea lor erau
grecesti, de extractie fanariota, acestea s-au decis sa îsi construiasca
palatele si persoana publica în aceeasi maniera franceza.
Cum s-a procedat? Cea mai rapida metoda a fost aceea a importului de arhitecti.
O lista rapida de edificii si arhitecti francezi ar suna astfel: Palatul Bancii
Nationale (corpul vechi), 1883-85, arhitecti Cassien Bernard si Albert
Galleron; acest al doilea arhitect a proiectat si Ateneul Român (1886-88).
A.Ballu a proiectat recent redeschisul dupa restaurare Palat al Justitiei, la
interioarele caruia a lucrat si Ion Mincu. Paul Gottereau a proiectat Casa de
Economii si Consemnatiuni de pe Calea Victoriei, cu o splendida alura de
catedrala eclectista, subliniata si de cupola centrala, transparenta. Acelasi
Gottereau a proiectat si cladirea Fundatiilor Regale, de peste drum de Palatul
Regal, astazi unul dintre corpurile Bibliotecii centrale Universitare. Nici un
nume de prim rang nu a construit în România si, prin urmare, nici un edificiu
nu se constituie în capodopere comparabile cu exemplarele "originale". Uneori
epigoni sau excesivi, au aplicat canoanele stilului francez de restaurare sau
constructie cu orice pret. Biserici si manastiri au fost rase. Cele
reconstruite, au fost "îndreptate", spre a fi mai "corecte" decât originalele,
conform perceptelor - gresit întelese de urmasii sai practicanti în Valahia -
lui Viollet Le Duc. Cele neconstruite au fost surmontate, precum Sarindar, de
edificii eclectice nu neaparat superioare celor dinainte. Lectia demolarilor
din epoca terminala a regimului comunist aici, în frantuzirea Bucurestilor cu
exact un secol mai înainte, îsi are originile, resursele si justificarile
ulterioare.
Anii acestor lucrari sunt grupati catre finele secolului al XIX-lea, ceea ce ne
sugereaza o frenezie a schimbarii la fata a capitalei României. Aceasta
schimbare la fata, la capatul careia îl astepta o mai degraba nemeritata - si
ambigua axiologic - porecla de "Micul Paris", Bucurestii au asimilat-o
lepadându-se prin demolare de chipul sau anterior, medieval. Hanurile sale cu
curti interioare (din care Hanul lui Manuc se pastreaza si astazi) si
manastirile construite dupa acelasi principiu introvertit au trebuit sa lase
loc acestor noi edificii franceze. Cu alte cuvinte, Micul Paris a înlocuit
Bucurestii. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de greu de recuperat
spatiile subterane, boltile pivnitelor acestui Bucuresti disparut, este si
acela ca, nemilos, Bucurestiul frantuzit sta peste ele, asezat dupa o alta
trama stradala, dupa o alta gândire urbana si arhitecturala.
Palatele eclectice au suprimat caravan-seraiurile. Strazile hausmanniene au
sters trama stradala dezordonata, dar pitoreasca. Si au facut-o pâna în 1989,
pentru ca de sorginte franceza, a marilor axe si Grands Projects sunt atât
bulevardul Victoria Socialismului, cât si Casa Republicii, acest "Versailles al
nostru", cum era dezmierdat actualul Palat al Parlamentului de catre
conceptorii sai.
"Micul Paris"?
Pentru ca istoria chipurilor felurite sub care a continuat dominatia - sau
obsesia - modelului francez este mai lunga. Dorul excesiv de arhitectura
franceza are motivele plasate în aerul tare al aristocratiei autohtone si în
cel al culturii înalte. Arhitectii francezi care au lucrat aici sunt doar una
dintre fetele monezii. Adevarul este ca scoala beaux-arts- ista si-a avut
proprii studenti români, care, întorsi acasa, au vrut sa fie mai eclectisti
decât profesorii lor. Ion Mincu - patriarhul stilului national dupa 1884 - a
fost, dupa întoarcerea de la studii de la Paris, un astfel de "agent de
influenta" franceza. I.D.Berindei, cu al sau Palat Cantacuzino, Alexandru
Savulescu si al sau Palat al Postelor - ambele situate pe Calea Victoriei -
sunt înca doua exemple, carora, poate, ar trebui sa le adaugam Casa Armatei si
vechiul Palat al Parlamentului (Dimitrie Maimarolu, sfarsitul secolului al
XIX-lea), sau fostul sediu al Bursei (Stefan Burcus, 1910). În afara de
actiunea directa si prin intermediari a modelului arhitectural beaux-arts-ist,
este de mentionat si prezenta sa curiculara în scoala de arhitectura locala.
Abia tîrziu, în debutul secolului XX, asadar mult timp dupa ce piata însasi o
scosese din spatiul public (primele lucrari neoromânesti sunt din anii 1880) si
dupa impunerea din motive ideologice a Scolii Nationale, curricula frantuzita
s-a dizolvat. Dar emotia franceza a ramas: Palatul Regal din anii treizeci ai
secolului trecut (arh.N.Nenciulescu) expunea un nu tocmai riguros neoclasicism,
în vreme ce Opera Româna, în 1953, desi dupa un proiect stalinist, expune
aceleasi elemente de eclectism care i-ar fi permis sa fie edificata si optzeci
de ani mai devreme.
Pe scurt, Bucurestii sunt francezi în edificiile si palatele lor de secol XIX
si, sporadic, de secol XX. În schimb, Perioada interbelica, modernizatoare, a
venit cu block-haus-uri si uzine Ford, cu arhitectura "mauro-florentina"
("arhitectura româneasca de rit spaniol", cum o numea subtire, în deriziune
anti-semita, epoca). Poate doar scurtul episod târziu-corbusierian al anilor
saptezeci, asa numit al "functionalismului liric", de pe urma caruia am ramas
cu hotelul Intercontinental si cu Teatrul National, sa mai aiba parfum francez.
I-a urmat însa epoca demolarilor si a edificiilor acelui "Versailles al nostru"
(Casa Poporului), unde asemanarea cu interventiile hausmanniene este de evitat,
fie si doar de teama ridicolului comparatiei. Deja acel proiect participant la
concursul de idei al UAR (1991), ce propunea o "mare piramida din micul Paris"
care sa acopere cu/ sa îngroape în sticla Casa Republicii reprezinta prohodul
modelului parizian în ce priveste Bucurestii.
Cu siguranta însa datoram modelului socializant francez cartierele dormitor de
blocuri care au sugrumat orasele României. Urbanismul si arhitectura
functionaliste înca îsi mai itesc fantomele din modul în care profesorii nostri
predau studentilor astazi! Mai mult, dupa ce am inventat problema locuirii
colective comuniste dupa model francez, cautam acum sa ne inspiram tot din
modelele franceze de dialog cu HLM-urile, desi, poate, problemele socio-rasiale
din banlieu-rile pariziene ar trebui sa ne trezeasca la realitate si sa ne
scoata, fie si în ceasul al doisprezecelea, de sub vraja necritica a influentei
franceze.
Prin urmare, nu (mai) exista nici un "mic Paris" despre care sa vorbim cu
seriozitate si nici nu se stravede vreun viitor pentru acest concept. Modelul
parizian si-a epuizat atât resursele inspiratoare, cât si resursele de umor
involuntar pe care comparatia sa cu realitatea dâmboviteana ni le-a furnizat
prea usor atâtea decenii. Opresiv si omniprezent, el se stinge odata cu
pretentiile - nejustificate social astazi - ale "culturii înalte". Câtiva
dintre arhitectii descendenti din aristocratiei au ramas pâna astazi fideli
nostalgiei franceze. Spre pilda, unii s-au declarat deschis în favoarea
continuarii Bulevardului Victoria Socialismului, pentru a continua analogia cu
Champs Elisee: o axa majora, structuranta, bordata de edificii ample. Altii vad
în secolul XIX un model de dezvoltare urbana pentru Bucuresti. Dar astazi, când
ne publica, adica rar, Architecture dAujourd!hui o face sub specia
"originalitatii" si "vitalitatii" asa-zisei "arhitecturii tiganesti", adica a
acelorasi "palate" ridicate cu bani negri pe terenurile altora.
Trebuie, poate, sa gasim în sfârsit (si) un model alternativ în afara celui
francez, a carui agenda si mostenire în Bucuresti sunt chestionabile sever,
daca tot nu suntem în stare decât sa proiectam sub dictare, fara precuparea
propriei traditii sau a inovatiei în orizontul specificitatii culturii locale.
Dar care sa fie acesta? Pare ca, între timp, Defense îsi revarsa deja rateurile
asupra Bucurestilor, sub conceptia, vai, a acelorasi arhitecti francezi de mâna
a doua (vezi sediul BRD din Piata Victoriei) sau a celor români care sunt
decisi sa recicleze deseurile altora...
