Pe una dintre cele mai vechi străzi ale
Bucureştiului înfloreşte, de mai bine de zece ani, mama tuturor
mânăriilor în materie de retrocedări. Este vorba de o umilă casă
bătrânească, aflată la intersecţia lui Popa Nan cu Cezar Bolliac.
Căreia i-a crescut între timp o tumoare de cinci etaje pe fragila ei
fundaţie mâncată de osteoporoză. Înainte de venirea comuniştilor,
imobilul a aparţinut lui Gérard Duque, un belgian stabilit în România.
După naţionalizare, casa a intrat în proprietatea statului şi a găzduit
mai multe servicii ale administraţiei locale din Bucureşti.
După ’89, fiul belgianului,
Vincent Duque, a crezut
că va fi o bagatelă să ia înapoi locuinţa părintelui pe care îl ştia
mort din 1956.
Mare i-a fost surpriza atunci când a văzut că, pe baza unor acte care
susţineau că Gérard a înviat din morţi ca să semneze în 1966 un act de
vânzare către vecina sa, Eugenia Copcea, casa a ajuns acum în
proprietatea unui cetăţean pe nume Gheorghe Răileanu. Cel care a
cumpărat-o, la rândul lui, de la madam Copcea în 1977. De prisos să
spunem că dintre cei trei implicaţi în acest lanţ imobiliar, doar
Răileanu mai trăia în 1998, când Judecătoria sectorului 3 l-a făcut
proprietar cu acte în regulă doar pe baza unor înscrisuri de mână. După
cum de prisos este şi faptul că, dacă ar fi citit cineva actul din
1977, semnat de Eugenia Copcea şi Gheorghe Răileanu, ar fi văzut că
acolo era menţionată instituţia „Consiliului Local de Sector“, deşi, la
vremea respectivă, acesta se numea „sfat popular“.
În paşi de fals, spre prescripţie
Văzând atâtea grozăvii, moştenitorul Vincent Duque i-a făcut o plângere
penală lui Răileanu. Şi, în paralel, a început demersurile pentru a
anula hotărârea judecătorească prin care acesta din urmă, în baza unor
falsuri, era calificat drept proprietar cu acte în regulă. Asta se
întâmpla prin 2002. Iar acum, şapte ani mai târziu, dosarul cauzei se
plimbă încă între Judecătorie, Tribunal şi Curtea de Apel. Doar-doar va
interveni vreun termen de prescripţie specială, care să-l lase pe
Răileanu să-şi finalizeze blocul de cinci etaje ridicat pe moştenirea
lui Duque. Nu ar fi prima dată. Pentru că, după cum reiese dintr-o
ordonanţă din 2006 a procurorului Ana Maria Gligan, el a scăpat deja de
acuzaţia de fals şi uz de fals tot prin prescripţie. Citând expertizele
grafologice realizate în această speţă, procuroarea scrie negru pe alb
că, totuşi, Răileanu a falsificat cu mânuţa lui contractele de
vânzare-cumpărare din 1966 şi 1977. Ea mai aminteşte că Răileanu a mai
plastografiat la viaţa lui încă un asemenea contract, într-un alt caz,
care a fost conexat cu cel al lui Duque.
Ceea ce a făcut-o ca, prin ordonanţa de care vorbim, să dispună
cercetarea sa pentru înşelăciune. Totuşi, după cum poate aţi dedus din
cele mai sus, Răileanu nu a fost încă trimis în judecată, în cazul
plângerilor penale, iar procesul de anulare a actului de proprietate
este blocat la Curtea Constituţională. „Actele sunt adevărate. Nu mă
interesează că Duque a murit înainte să semneze contractul. Poate că a
greşit data. Ce dacă procurorii spun că eu am falsificat actele? Eu am
o hotărâre judecătorească care spune altceva. Eu am fost de
bună-credinţă. Să se pronunţe Justiţia“, ne-a spus Răileanu, extrem de
relaxat. Într-o astfel de ţară, noi am fi cel puţin la fel de relaxaţi
dacă armele s-ar vinde la liber, ca ţigările.
