Câinii şi românii (Andrei Pleşu)
Modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adică transformarea satului fără câini în oraş cu câini. Dată fiind actualitatea temei, propun cititorului un fragment dintr-un articol apărut în "Dilema Veche" cu mai mult timp în urmă. În "Curierul de Iaşi", nr. 129 din 26 noiembrie 1876, Mihai Eminescu publică un text intitulat "Ce se întâmplă din nesupravegherea cânilor". Textul sună astfel: "D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblându-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un câne turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încât, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cânii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămâie neatinse imunităţile cânilor din oraş, cari când izolaţi, când doi câte doi, când constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugând autorităţile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea cânilor de prisos". Carevasăzică, acum 130 de ani, peisajul autohton pregătea deja viitorul. În ciuda diferenţelor (inevitabile ca şi cele dintre Iaşi şi Mihăileni), oraşul românesc contemporan păstrează încă atmosfera şi problematica vechilor oraşe. Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios, fără să "mânuim" măsuri pripite împotriva lor. Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de câini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: când, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de "câini cu covrigi în coadă". Când vrea să înfiereze dezordinea unei comunităţi, vorbeşte despre "sat fără câini". Câinele are deci, preponderent, conotaţii pozitive: te trimite cu gândul la prietenie, la fidelitate, la bunăstare, la protecţie şi la . Brigitte Bardot. Lucrurile s-au mai schimbat, totuşi: modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adică transformarea satului fără câini în oraş cu câini. Şi chiar dacă excesul numeric al câinilor creează, paradoxal, aceeaşi impresie de sat fără câini, trebuie să admitem că vechea realitate e ridicată, acum, pe o treaptă superioară. Câinii noştri sunt, de la 1 ianuarie 2007, câini europeni. Au alte "imunităţi" decât pe vremea lui Eminescu. În curând, expresia "câine rău" va fi prohibită ca discriminatorie. "Viaţa de câine" va trebui să devină o viaţă demnă, decentă, cu drepturi ferme, ca ale tuturor vieţuitoarelor. Dar nicăieri ca în România, câinii nu se vor bucura de atâtea libertăţi, demonstrând nobleţea unei milenare istorii: aici, la Dunăre, trăim, "ab antiquo", în mitologia lupoaicei, de sânii căreia atârnă, lacom, strămoşii noştri, Romulus şi Remus. După veacuri de domesticire şi decantare, lupoaica a coborât de pe steagul dacic şi de pe soclul latin şi a devenit "căţea comunitară". Şi pentru că Romulus şi Remus au crescut, ea ţine nu la sân, ci în gură câte un subprefect sau câte un diplomat japonez. E democratică şi multiculturală. Grivei, Zdreanţă şi Bubico ies, încet-încet, din lâncezeala idilică a culturii şi a mediului domestic, pentru a reprezenta "strada" şi a intra, uninominal, în Parlament.
