http://www.expres.ro/investigatii/?news_id=164968

Boala sarbatorilor 
La 20 de ani de la inaugurarea, de catre Nicolae Ceausescu, a canalului Dunare-Marea 
Neagra, saptamina aceasta are loc la Mamaia un simpozion ce se va desfasura sub 
inaltul patronaj al presedintelui Iliescu si al Comisiei Europene. "Evenimentul zilei" 
va prezinta trei pagini despre istoria canalului Dunare Marea Neagra, care n-a fost 
deloc o mareata constructie, daca ne gindim la numarul de morti si la munca fortata. 
De ce regimul comunist a dorit cu tot dinadinsul sa faca acest canal, prima oara sub 
Dej, a doua oara sub Ceausescu? 

Pe 26 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman 
decide construirea canalului Dunare-Marea Neagra. Proiectul este abandonat cinci ani 
mai tirziu, dupa ce se construisera doar patru kilometri din cei 50 planificati. Peste 
alti douazeci de ani, Ceuasescu decide reluarea lucrarilor. Apoi, in aceeasi zi in 
care Dej hotarise constructia canalului, dar in alt an - 1984, Ceausescu inaugureaza 
canalul, si este asemuit de presa vremii cu Prometeu, iar constructia canalului tine, 
tot potrivit gradilocventei din ziarele de partid, de facerea universului: are 
imaginea unui inceput bilbic de lume. Presa occidentala si-a exprimat indoieli 
serioase ca vor putea fi recuperate cheltuielile. S-a argumentat ca traficul dunarean 
nu este destul de intens pentru o exploatare eficienta a canalului. 
La 20 de ani de la inaugurare, canalul nu are profit si primeste bani de la buget 
pentru intretinere. Cu toate acestea, dupa 20 de ani de la inaugurare, fosti sefi ai 
canalului, astazi militari cu multe grade, trecuti in rezerva, stimulati de 
presedintele Iliescu, se pregatesc de sarbatoare, in amintirea vremurilor bune de 
odinioara. Ei vor sa deschida sticlele de sampanie. Au pus sarbatoarea sub semnul 
integrarii noastre in Europa. In vremea comunista, canalul era o "ctitorie a epocii de 
aur" si reprezenta un succes al lui Ceausescu si al comunismului. Acum, canalul este o 
deschidere spre Europa, iar constructia sa a fost ceruta de comunitatea 
internationala. Nu mai conteaza cit de greu s-a lucrat la canal, nu mai conteaza 
nebunia lui Ceausescu - el il dorea terminat in 1982 si s-a mai lucrat pina in 1986. 
Am descoperit inca un motiv sa ne aratam falsitatea si stridenta crezului nostru 
european. Nu te poti lansa intr-o preamarire a canalului fara sa vezi, sa cunosti si 
sa intelegi cum este strimbata istoria tot pe seama celor care si-au pierdut 
tineretile la canal. Odata lucrau pentru Ceausescu, iar acum spunem ca au lucrat 
pentru Romania lui Iliescu, gata sa faca saltul in UE tot cu "vechile ctitorii". 
Urmatoarele trei pagini nu sint consacrate sarbatoririi canalului Dunare-Marea Neagra. 
Incercam sa vorbim despre boala sarbatorilor, care ne paleste mereu si ocoleste tot ce 
a insemenat suferinta, durere si moarte.Acum nu se mai spune nimic despe Ceausescu. Am 
construit pentru Europa. De 20 de ani noi pregatim un canal pentru integrarea Romaniei 
in UE. Oare Ceausescu stie? (Ovidiu Simonca) 

"In portiunea in care lucram murea cite un om la fiecare doua luni" 

Constantin Vasile, din Alba Iulia, a lucrat la canal doi ani si jumatate. In 1979 
terminase Academia Tehnica Militara si a fost, dupa numai un an, transferat din 
unitatea militara de la Alba Iulia si dus la canalul Dunare-Marea Neagra. Marturia sa, 
pe care am inregistrat-o telefonic vineri seara, ar putea sa fie inca o incercare de a 
privi dincolo de festivismul gaunos al acestor zile. Constantin Vasile era comandant 
de pluton la Cumpana, pe canalul Dunare-Marea Neagra, la kilometrul 57. Ceea ce 
oficialitatile, generalii, fostii directori se feresc sa accepte - ca se murea la 
canal - are acum curajul sa spuna un fost militar. 
"Am avut multi morti la canal", isi incepe Constantin Vasile marturisirea. "Se 
intimpla si din cauza oboselii, dar si din cauza alcoolului. Erau si depresii. In 
portiunea in care lucram murea cite un om la fiecare doua luni. Aveam cel putin sase 
morti pe an". Fostul comandant de pluton ne spune ca un soldat in termen s-a 
spinzurat. A cerut o permisie, a fost acasa, dupa ce s-a intors era tot mai retras si 
l-au gasit spinzurat intr-un buncar in care se bascula sterilul care se transporta la 
Agigea. Alt baiat a murit din cauza oboselii. S-a rasturnat cu buldozerul si l-a 
strivit masina, i-au intrat manetele prin stomac. Fiecare soldat muncea 12 ore pe zi, 
o saptamina schimb de noapte, cealalta saptamina ziua. De luni pina simbata, uneori si 
duminica. Lunea, daca erau in schimbul de noapte, nu se puteau odihni. Dimineata 
faceau instructie de front si pregatire politica, iar seara plecau la munca. La canal 
mureau si civili. Soferi mai ales. Nu le mergeau masinile. Incercau sa le repare, dar 
se grabeau mereu, si nu o data cadea masina peste ei. 
Singura bucurie era, dupa un schimb de noapte, cind fugeau la plaja si dormeau cu 
nasul in nisip. Cam asta era distractia si multa bere, in special bere. Mincarea le 
era asigurata - fasole, multa varza, cartofi, dar nu se prea saturau. Constantin 
Vasile isi aminteste un cintec: "Ducem lipsa de femei/ Ca de zahar si ulei/ Iar 
fasolea din cantina/ Nu ne-ajunge de-o besina". 
Constantin Vasile spune ca multi dintre lucratorii de la canal nu aveau nici un fel de 
pregatire, cei mai rai oameni erau trimisi acolo. Daca intr-o unitate militara erau 
unii indisciplinati, pedeapsa era trimiterea lor la canal. Constantin Vasile a fost 
trimis din cu totul alte motive: era genist. I s-a pus in vedere ca trebuie sa 
serveasca patria si a trebuit sa mearga. L-am intrebat daca erau si militari care se 
fofilau, daca reuseau sa scape de canal, chiar daca ordinul ii obliga pe toti sa 
plece. Mi-a spus ca unii cu pile au scapat de canal. El insa nu cunostea pe nimeni 
care sa-l scuteasca. La Cumpana a dormit in baraca, avea o camaruta, dar pe urma a 
fost mutat la Topraisar, unde dormeau cinci intr-o camera. 
La canal, cei mai duri erau secretarii de partid din cadrul armatei. Acestia habar 
n-aveau de meserie, dar cereau cit mai multa munca. Si se lasa cu sanctiuni. 
Avertisment pe linie PCR, dar se lua si din salariu.  Desi canalul s-a inaugurat in 
1994, in 1993, cu doua luni inainte de 23 august, sefii strigau: "La 23 august trebuie 
sa circule vaporasul". Secretarii de partid doar supravegheau munca, stateau cu un 
cartonas si notau totul. 

"Canalul Dunare-Marea Neagra are profit zero" 
Recunoaste Anastase Severin, sef serviciu trafic la Administratia Canalelor Navigabile 

Anastase Severin este sef serviciu trafic la Administratia Canalelor Navigabile. 
Asemenea unui parinte care nu-si critica odrasla in nici o situatie, seful de trafic 
vorbeste in termeni foarte frumosi despre o investitie care dupa 20 de ani de 
functionare abia a reusit sa "amortizeze" 10a din fondurile alocate si mai are nevoie 
de inca 30 de ani de cheltuieli pentru a fi terminata in proportie de 100a. , Daca 
investitia ar fi finalizata, pe canal s-ar putea transporta anual 80 de milioane de 
tone de marfa. Cu alte cuvinte, ce s-a realizat in 20 de ani se putea obtine in doar 
doi ani. 

Ce a insemnat canalul Dunare-Marea Neagra pentru Romania? 
Acest canal a insemnat o deschidere a fluxului de marfuri din interiorul tarii spre 
Constanta. Inainte, legatura cu Portul Constanta se facea rutier si pe calea ferata, 
era limitata de posibilitatile de transport pe cele doua cai. In cei 20 de ani de 
activitate, pe canalul Dunare-Marea Neagra au fost transportate 176 de milioane de 
tone de marfa. Cu mult mai mult decit s-ar fi putut transporta pe calea ferata, de 
exemplu. Intr-un convoi care ajunge la mare prin canal intra marfa care, altfel, ar 
trebui transportata simultan cu 36 de trenuri. 

Aceasta inseamna ca si-a scos banii canalul? 
Nu se poate spune ca si-a scos banii pentru ca investitia initiala nu a fost 
finalizata decit in proportie de 80%. Proiectul initial, de pe vremea lui Ceausescu, 
estima investitia la doua miliarde de dolari. 

Citi bani a adus canalul Dunare-Marea Neagra in acesti 20 de ani de activitate? 
Pai, faceti si dvs. o socoteala: La o taxa de 1 dolar/tona marfa transportata si 176 
de milioane de tone de marfa trafic, din care 114 milioane de tone in ultimii 10 ani, 
rezulta 176 de milioane de dolari. 

S-au cheltuit doua miliarde de dolari si s-au incasat 176 de milioane de dolari. Ce 
fel de eficienta este asta? 
Acum profitul este zero. Din 2002, am revenit la sistemul cu alocatii de la bugetul de 
stat. In perioada 1991-2002, nu am primit nici un fel de alocatie de la stat, ne-am 
autofinantat. Investitiile realizate din surse proprii, in cei 10 ani, insumeaza 
aproximativ 5 milioane de dolari. 

Ce inseamna aceste venituri, facind comparatie cu activitatea altor canale? 
Noi ne putem compara cu alte canale navigabile interioare. De exemplu, canalul 
Rhin-Main-Dunare, de asemenea un canal tinar. In 2000, traficul pe acest canal a fost 
de 5-6 milioane de tone de marfa, adica mai putin decit la noi. Pe Dunare-Marea 
Neagra, traficul mediu este de 11-12 milioane de tone de marfa anual. Ca venituri, nu 
pot sa comentez pentru ca ei au alt sistem de tarifare: in functie de marfa, de rutele 
pe care circula navele. La noi, media ar fi cam 11-12 milioane de dolari. 

De citi bani mai este nevoie pentru a finaliza lucrarile si cit urmeaza sa primiti 
anul acesta de la buget pentru continuarea investitiei? 
In ultimii doi ani, ni s-au alocat circa 65 de miliarde lei (1,5 milioane de euro). 
Pentru a termina investitia, mai este nevoie de inca 332 de milioane de euro. 
Administratia Canalelor Navigabile se gindeste la o reducere a taxei percepute pentru 
marfurile transportate pe apa, de la un dolar la 40-60 de eurocenti/tona de marfa 
transportata. Aceasta in conditiile in care prognozele europene arata ca, in viitor, 
canalele navigabile vor avea un rol din ce in ce mai mare in transportul marfurilor de 
toate tipurile. (Mihaela Balea) 

"Abnegatia miilor de oameni veniti din toate judetele" 

"Acum doua decenii a fost dat in folosinta unul dintre cele mai mari obiective 
economice ale Romaniei: complexul hidrotehnic si de navigatie Dunare-Marea Neagra. 
Realizat pe parcursul a opt ani de munca neintrerupta, in care a fost angajata toata 
economia nationala, canalul Dunare-Marea Neagra este dovada cea mai elocventa a 
capacitatii de creatie si de actiune a poporului nostru. Practic, nu a existat o mare 
intreprindere din tara care sa nu fi participat, sub o forma sau alta, la construirea 
complexului hidrotehnic si de navigatie Dunare-Marea Neagra. Oricare ar fi fost 
temeiurile deciziilor care au dus la inceperea acestei impresionante lucrari de arta, 
calea navigabila dintre Dunare si mare nu s-ar fi putut realiza fara abnegatia miilor 
de oameni veniti din toate judetele tarii sa lucreze pe acest gigantic santier". 

Ion Iliescu, presedintele Romaniei 
  

"Nu cred ca e o idee buna sa sarbatoresti sacrificiile" 

"Nu cred ca e o idee buna sa sarbatoresti sacrificiile. Cei care au fost sefi atunci 
la canal n-ar trebui sa se laude. Canalul nu-i facut de ei. E facut de generatia mea, 
care aveam atunci 20-25 de ani. Noi nu avem ce sarbatori, dar comandantii au ce 
petrece. Ei o duceau bine la canal. Se gindesc cu nostalgie ce frumos a fost. Ei nu se 
amestecau printre noi, stateau pe margine si notau. Mi-e rusine ca le-a venit o 
asemenea idee. Eu la canal nu m-am inteles cu sefii mei. Luau o gramada de bani si nu 
faceau nimic. Noi munceam ca prostii si ei aveau salarii de patru ori mai mari. O 
data, pe cind lucram la canal, 
m-am intilnit cu o batrinica in tren, ma duceam in permisie la Alba Iulia, care mi-a 
zis ca nu vede rostul construirii canalului cit timp ea moare de foame. Asta era prin 
1983." 

Constantin Vasile, comandant de pluton la canalul Dunare-Marea Neagra 

Generalul Otto Breuer, fost director adjunct la canal: 
"Victimele au fost inerente" 

Generalul Otto Breuer a fost director general adjunct al Centralei canalului 
Dunare-Marea Neagra. A trecut in rezerva in 1992. Zilele acestea traieste in febra 
pregatirilor unui simpozion care sa marcheze implinirea a 20 de ani de la punerea in 
functiune a canalului Dunare-Marea Neagra. 

Domnule Breuer, de ce este nevoie de marcarea a 20 de ani de la constructia canalului 
Dunare-Marea Neagra? 
Vrem sa facem o intilnire de suflet. As fi cel mai bucuros daca oamenii ar intelege ca 
intilnirea este una sufleteasca. Sa lasam resentimentele deoparte. Noi sintem o 
generatie aproape uitata. Eu am lucrat zece ani la canal. 

Cum ati ajuns sa lucrati acolo? 
Eram militar. Am fost foarte multi militari detasati in economia nationala. 

Victime a fost? 
Au fost. 

Cam cite? 
Nu avem o statistica exacta. Astazi in accidentele de circulatie, intr-o luna, mor mai 
multi oameni decit au murit acolo in sapte sau opt ani. 

Acum comparam merele cu perele? Ce treaba au accidentele de circulatie cu mortii de la 
canalul Dunare-Marea Neagra? 
Eu nu fac asemenea comparatii. Toata lumea calareste pe ideea ca au fost victime. Da, 
au fost victime. 

Si nu trebuie sa vorbim despre victime? 
Ba da. Orice lucrare de asemenea anvergura cere sacrificii, asa cum este legenda 
mesterului Manole. 

Daca nu stiti sau nu vreti sa ne spuneti citi au murit, cautati scuze si spuneti ca 
intr-o luna mor in accidente de circulatie mai multi oameni decit au murit la canal. 
Eu nu vreau sa ma scuz si nu caut scuzele astea. Incerc sa explic citeva lucruri care 
sint inerente oricarei lucrari de asemenea dimensiuni. 

Inerente? 
Da. Eu nu pot sa spun ca la noi totul a fost exceptional. Cei care au batut moneda pe 
victime au fost niste oameni absolut neavizati. 

Cum apareau aceste victime? 
Probabil ca in schimbul de noapte lua omul o tuica in plus si facea un accident. 
Probabil ca o masina nu era reparata ca lumea si producea un accident. Am avut 
excavatoare care s-au prabusit din cauza ca mecanicul s-a imbatat in timpul 
serviciului. Pe un asemenea santier nu poti sa controlezi fiecare om in parte. 

Erau raportate victimele sau erau trecute sub tacere? 
Da, erau comisii de ancheta. Se facea un raport si se mergea mai departe. 
Aveam liber doua zile pe an, 31 decembrie si 1 ianuarie 

Numai bautura sa fi fost cauza? 
Au fost si accidente de munca. Trebuie sa recunoastem. Nu vrem sa ne ascundem dupa 
degete. Vreti exemple? Soferul isi repara instalatia de ridicare a basculei, o proptea 
cu o bara si cadea bascula peste el. 

Nepriceperea sefilor nu mai ducea la accidente? 
Poate a fost si asta unul dintre motive. 

Poate ca si ritmul infernal putea fi o cauza a accidentelor si a deceselor? 
Da, putea fi o cauza. Era un voluntariat dus la extrem: hai, mai repede, hai, mai 
repede! Acesta era dictonul conducerii tarii: mai repede. Totdeauna era ideea sa facem 
mai mult, sa lucram mai repede. Veneau oameni de la partid si ne spuneau: trebuie sa 
munciti mai mult. 

Dumneavoastra le spuneati oamenilor sa lucreze mai mult? 
Da, le-am spus. Nu pot sa ma dau la o parte, nu eram sfintul de pe perete. Noi lucram 
de luni pina simbata, sase zile pe saptamina, doua schimburi de cite zece ore. Era 
greu, inuman, nu spune nimeni ca era un vis de fecioara ce faceam noi acolo. Nu putem 
avea amintiri placute dintr-o activitate din care, in afara de munca, noi n-am stiut 
nimic. Nu am stiut nimic in afara de plan. Aveam liber doua zile pe an, 31 decembrie 
si 1 ianuarie. Si pe 2 ianuarie trebuia raportat, din ora in ora, citi oameni s-au 
intors la lucru. Asa am facut si metroul. Tot in schimburi de zece ore. 

Si vreti sa se lucreze ca pe vremea lui Ceausescu? 
Nu, dar vreau sa spun ca astazi acele lucruri par incredibile. 

Erau victime, oamenii dormeau in baraci... 
Si? N-a murit nimeni din cauza asta, ca dormeau in baraci. Capacitatea de efort a 
omului intre 30 si 48 de ani este maxima. Daca el nu si-o valorifica in perioada asta, 
degeaba incearca mai tirziu, ca nu mai poate. 

Citi oameni au lucrat la canal? 
La canal au lucrat 32.000 de oameni. Militari erau aproximativ 5.000. Era structurat 
pe tipuri de santiere, care lucrau pe tronsoane. Erau prezente toate judetele tarii. 
Noi n-am trait in orase. Am trait in tabere de lucru. In niste baraci: cantine si 
dormitoare. Au fost foarte multi oameni care n-aveau alta adresa in tara decit canalul 
Dunare-Marea Neagra. Veneau familii cu tot cu copii. 

Erau si puscariasi? 
Nu, domnule, n-a fost picior de puscarias. Faceti o ruptura cu ce a fost in anii 50, 
cind canalul a fost considerat un lagar de munca. 

Elevi lucrau? 
Da, era santierul national al tineretului. 

Nu vi se pare o aberatie sa chemi elevi si studenti sa munceasca la canal? 
Da, era o aberatie. Elevii nu trebuiau chemati. Poate ca studentii a fost bine ca au 
participat, dar elevii nu trebuiau sa munceasca acolo. 

Nicu Ceausescu, atunci seful UTC-ului, se interesa de canal? 
El raspundea de santierul national al tineretului, care era intins pe sapte kilometri. 
Nicu Ceausescu s-a interesat de canal si ne-a si sprijinit in multe imprejurari grele. 
Era singurul care mai domolea niste spirite cind Ceausescu era prea nervos. Dupa 
terminarea constructiei s-a facut si un monument al tineretului, care reprezenta o 
flacara vesnica, facuta din inox. Flacara ulterior s-a furat. 

"Am fost facut general la doua saptamini dupa Revolutie" 

Aveti vreun regret ca zece ani ati fost la canal, zi de zi? 
Nu. Nu-mi pare rau. Toata generatia mea si-a facut datoria cu brio. Au mai aparut 
imediat dupa Revolutie niste idioti care spuneau ca trebuie darimata Casa Poporului, 
ca e un neg pe obrazul Capitalei, ca trebuie sa astupam canalul Dunare-Marea Neagra. 
Niste idioti! Fiecare are acum o bidinea cu vopsea alba si se da pe el. Isi revopseste 
si biografia, si crezul, si ce-a facut. Numai sa ajunga in top, sa fie bagat in seama 
si sa-l aplaude lumea. Mie nu-mi este rusine de ceea ce am facut. 

Familia dumneavoastra unde era? 
Sotia era cu mine la canal. Era economista. Baiatul cel mare era casatorit la 
Timisoara, iar cel mic statea la socri. 

Si nu va pare rau ca a trecut tineretea pe linga dumneavoastra? 
Ce eram sa facem? Greva? 

Sa va ginditi la un post caldut in minister... 
Ce era sa fac, sa fug de raspundere? Eu niciodata nu m-am sustras de la efort. Nici 
macar nu ne-a trecut prin cap sa plecam, n-am avut acest gind. 

Ce ati facut dupa 1986 cind ati terminat canalul? 
Am venit la canalul Bucuresti-Dunare. Am lucrat pina in 1989. Am lucrat pina in 
noaptea Revolutiei. 

Erati general cind construiati canalul? 
Nu, am fost si am ramas colonel. Am fost facut general la doua saptamini dupa 
Revolutie, de ministrul Nicolae Militaru. 

S-a tinut cont cind ati fost facut general ca ati lucrat la canal? 
Sigur, s-a tinut cont de toata activitatea mea. 

In timpul constructiei canalului ati primit vreun grad in plus? 
Nu. Noi n-am primit nimic. Nici macar o decoratie. Ne-au promis marea cu sarea. La 
sfirsit am fost adunati  toti la Casa Sindicatelor din Constanta si ne-a dat la toti o 
medalie, la gramada - ca erai colonel, ca erai muncitor, tot aceeasi medalie primeai. 
(Ovidiu Simonca) 

In anii .50, cind murea un om, era pus intr-un cearsaf si aruncat la groapa comuna 

O scurta istorie facuta de Oana Ilie, muzeograf la Muzeul National de Istorie 
Canalul Dunare-Marea Neagra a mai fost inceput o data, in anii '50. S-a construit la 
el intre anii 1949 si 1953. Dupa moartea lui Stalin, constructia a fost abandonata, 
iar muncitorii repartizati la alte obiective industriale. Detinutii politici au fost 
transferati la celelalte inchisori. Despre prima incercare de construire a canalului 
Dunare-Marea Neagra am vorbit cu Oana Ilie, muzeograf la Muzeul de Istorie a Romaniei. 

Cind a inceput constructia canalului, Romania abia iesise din razboi, era vai de 
steaua noastra. Se pare ca Stalin i-a impus lui Dej ideea construirii canalului. 
Exista un fragment in romanul "Cel mai iubit dintre paminteni", de Marin Preda, in 
care este prezentata o discutie dintre Stalin si Dej: "El lua un bat, il puse pe 
undeva pe linga Cernavoda si apoi de acolo facu un semn  - hirsti cu el - pina pe 
linga Constanta. Pe aici, zise, faci un canal care sa lege Dunarea de Marea Neagra si 
ii trimiteti acolo sa sape pe toti aceia care rid de voi". 

Cind s-a deschis canalul? 
Pe 26 aprilie 1949. La data la care il va vernisa si Ceausescu in 1984. Ei n-au 
terminat niciodata canalul. N-aveau proiecte, nu stiau traseul, adincimea. Pornisera 
primul proiect prin zona stincoasa, prin Dobrogea. Au pus foarte multa dinamita si au 
avut foarte multe victime. Explodau geamurile pina in Constanta. Din an in an au sapat 
haotic. Lucrau la lopata. Tarile prietene le trimiteau utilaje, dar erau depasite si 
se stricau foarte repede si nu mai puteau fi folosite. Si, din an in an, si-au dat 
sema ca n-au bani suficienti. Si au profitat in 1953 de moartea lui Stalin ca sa 
renunte la proiect. In cinci ani au sapat patru kilometri din 50. 

Stiti citi oameni au lucrat la primul canal? 
Nu se stie o cifra exacta. La Canal erau 11 colonii, 11 lagare de munca fortata. 
Detinutii erau mutati dintr-o colonie in alta si de aceea nu se stie numarul total al 
victimelor si lucratorilor. In fiecare colonie erau cite doua-trei mii de oameni. La 
lagarul de la Poarta Alba, detinutii erau adusi si triati, unii erau trimisi la spart 
pietre, altii la calea ferata. Unii lucrau si in Constanta, la constructia 
stadionului. 

Stim citi oameni au murit? 
Revista "Memoria" a publicat liste intregi cu numele celor morti la canal. Dar liste 
incomplete. Numarul victimelor a fost de ordinul miilor. Erau foarte multe accidente 
de munca. Foarte multe acciente au fost la calea ferata, se desfacea vagonul si cadeau 
pietrele peste ei. 

Ce se intimpla cind murea un om? 
Era pus intr-un cearsaf si aruncat la groapa comuna. Ei nu lucrau in jurul coloniei. 
Mergeau uneori si 15 kilometri pina la locul de munca. Lucrau opt-noua ore si inapoi 
inca 15 km. Pe drum, mureau cei batrini. Canalul insa era, va rog sa ma credeti, un 
motiv de bucurie. Multi veneau din inchisoare si acum puteau sa lucreze si sa se roage 
sub cerul liber. Puteau sa vorbeasca. Se intilneau si cu alti oameni, alti detinuti. 
La canal era si o sursa de hrana in plus, mai prindeau o broasca, un sarpe, citeva 
boabe de porumb. Iarna, in schimb, detinutii erau furati de organele puse sa-i 
pazeasca. Ramineau fara ratia de lemne, baraca raminea neincalzita. 

Erau mai multi muncitori sau mai multi detinuti? 
Mai multi muncitori, atrasi de salariile mari. La canal, un muncitor cistiga mai mult 
decit un altul, pe un alt santier. Dar era o iluzie ca puteau cistiga mai mult. Pentru 
ca isi plateau cazarea, masa, si ramineau fara bani. La inceput, nu erau construite 
baracile si muncitorii stateau cu gazda in satele dobrogene. 

Ce scria presa vremii ? 
Ca muncitorii sint foarte incintati sa lucreze la canal. Ca lucreaza, dar si danseaza, 
fac cursuri de alfabetizare, cinta in brigazile artistice. Daca ar fi facut toate 
aceste lucruri, nu le ajungeau 24 de ore. Se facea si istoria URSS. Citeau "Scinteia" 
la "coltul rosu" cu voce tare. A fost si un ziar al canalului, care aparea de trei ori 
pe saptamina, patru pagini. Pe prima pagina erau articole generale, despre situatia 
din Romania si din lume. In interior erau insa critici multe la adresa muncitorilor 
care nu erau patrunsi de entuziasm. Pentru diverse accidente se dadea vina pe oameni, 
nu pe sistem. Muncitorul, nea Ion, era de vina ca a pus piulita strimb si de asta s-a 
prabusit utilajul. In 1952 s-a facut si un proces in care au fost implicati opt 
muncitori si doi ingineri. Au fost facuti tapi ispasitori pentru tot ce n-a mers la 
canal. S-au facut si sedinte propagandistice unde colegii lor, muncitorii, strigau in 
sala impotriva celor opt muncitori si doi ingineri: "Sa-i omorim, sa-i omorim!". 
Douazeci de oameni cereau moartea, atit de puternice erau manipularile, erau incitati 
si indobitociti, deopotriva. (O.S.) 

Marturia unui fost elev brigadier la Santierul National al Tineretului 

Sase zile la canal, duminica la smuls fasole 
Nicolae Videnie, astazi cercetator la Institutul Roman de Istorie Recenta, a fost 
obligat sa lucreze la canalul Dunare-Marea Neagra in 1986. Era elev la un liceu 
industrial din Braila. Rindurile urmatoare sint marturia unui om care a vazut la fata 
locului ce inseamna sa lucrezi la "maretele realizari" ale ceausismului si 
comunismului.  (Nicolae Videnie) 

Ca multi elevi ai sfirsitului perioadei "epocii de aur", despre lucrarile la canalul 
Dunare-Marea Neagra executate in perioada respectiva stiam mai multe decit vehicula 
propaganda oficiala. Informatiile privind realitatile de atunci ale acestui subiect 
generator de teroare circulau din gura in gura, permanent reimprospatate de cei care 
erau "concentrati" pentru citeva luni pe an. Regimul muncii era de factura fortata, 
"concentrarile" tradind caracterul militar al detasarilor obligatorii ale diversilor 
muncitori din tara. 
Cei mai solicitati au fost soferii si cei de pe mijloacele de excavare si incarcare a 
milioanelor de tone de pamint dislocat. Lor li s-au adaugat un mare numar de militari 
in termen, intrebuintati indeosebi la munci manuale. Numeroasele accidente de munca, 
adaugate la conditiile si ritmul de lucru pompieristic al "intrecerilor", au creat o 
adevarata psihoza in rindul celor care puteau fi trimisi sa lucreze la acest veritabil 
proiect faraonic, numit in soapta "canalul mortii". Aveam chiar un coleg care isi 
pierduse tatal intr-un accident de munca la canal, unde era sofer pe o basculanta de 
16 tone. 
Pentru pregatirea plecarii, in trimestrul trei au fost anulate cele doua saptamini de 
practica de specialitate, care se efectuau la autobazele din oras. Nici profesorii 
n-au fost uitati de reprezentantii partidului-stat: au primit "dispozitia" sa-i 
promoveze din oficiu pe toti cei care urmau sa plece. 

Pleca la canal, acolo unde tatal sau murise cu citeva luni in urma 

Plecarea a avut loc din fata liceului. Erau prezenti rude si prieteni ai celor care 
plecau, precum si profesorii diriginti. E de la sine inteles care a fost cea mai grea 
despartire: copilul cu tatal care murise la canalul lui Ceausescu pleca acum si el, 
sub ochii mamei, la canal. Tristetea momentului nu poate fi descrisa in cuvinte, 
fiecare stiind ca nu prea are cum sa scurteze durata celor trei luni de veritabila 
deportare. In plus, eram cu totii inca sub puternica impresie lasata de explozia 
atomica de la Cernobil, care anulase pregatirile la care am fost obligati sa 
participam pe Stadionul Municipal pentru sarbatorirea zilei de 1 Mai. Am fost sfatuiti 
insistent sa evitam baia in mare, existind banuiala ca apa era foarte puternic poluata 
radioactiv, ceea ce n-am prea respectat. Am plecat insotiti de doi maistri cu care 
faceam practica la autobaze. Drumul ni s-a parut foarte lung, mai ales ca autobuzul 
circula cu viteza redusa. Destinatia era Tabara de Cazare Navodari, situata intre oras 
si mare, pe malul dinspre mare al canalului Poarta Alba-Midia-Navodari, la capatul 
unui pod care se construia atunci. Prima impresie asupra cladirii a fost negativa, mai 
ales din cauza grosimii impresionante a zidurilor baracilor si dispunerii lor in 
careu, ceea ce ne-a trezit banuiala ca fusese o inchisoare si ca noi am fi cam in 
aceeasi situatie cu fostii locatari. 
Imediat dupa instalare ne-au fost prezentati cei care conduceau santierul si tabara, 
doi activisti ai Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist: Andrei 
(brailean) si Apetrei (brasovean), care locuiau in aceeasi tabara cu noi. Doua brigazi 
numarau doar 50 de elevi, restul cite o suta. In total eram sapte sute, in tabara 
avind ca vecini colegi din Iasi si Giurgiu. 

Carne cu viermi si piine mucegaita 

Odata ajunsi la punctele de lucru, incepea adevarata problema: munca extenuanta. 
Programul de lucru era continuu: sase zile pe canal, iar duminica in agricultura, la 
cules de piersici sau smuls de fasole la Intreprinderea Agricola de Stat Agigea. In 
primele sase saptamini, Brigada Braila a lucrat la km 62 - Rampa Neamt a canalului 
Dunare-Marea Neagra. Munca a constat in doua operatiuni care aveau acelasi scop: 
consolidarea teraselor in zona podului de la Agigea. Succesul nostru a fost anulat 
intr-o noapte, cind o ploaie torentiala a acoperit cu mil toata opera realizata cu 
atitea eforturi. 
Masa era groaznica: daca este numai sa-mi amintesc ca uneori am primit carne cu viermi 
sau piine mucegaita si este destul pentru a intelege pericolul medical si foametea in 
care ne aflam. Pentru ca aveam un ascendent in fata activistului Andrei, tot brailean, 
deseori am protestat fata de calitatea si cantitatea alimentelor care ni se serveau la 
mesele din tabara (dimineata si seara). La actiunea "curajoasa" protestau si maistrii. 
 Rarele plecari acasa era aprobate initial de maistri, apoi de cei doi activisti. 
Pentru ca doi mureseni, elevi la o scoala profesionala, indraznisera sa plece acasa 
fara permisiune, au fost sanctionati cu exmatricularea. 
Tocmai cind ne pregateam, optimisti, de plecare, a cazut o mare bomba: prelungirea 
programului initial cu o saptamina pentru inchiderea oficiala a Santierului National 
al Tineretului si a taberei de cazare, manifestare la care urma sa participe si 
"printisorul" Nicu Ceausescu, la vremea respectiva prim-secretar al CC al UTC. 
Deziluzia noastra a fost totala, comentariile continuind chiar si dupa reintoarcerea 
acasa, o data cu incheierea celor o suta de zile de supliciu. 

"Mama, citi copii mai ai / La canal sa nu-i mai dai!" 

Ceremonialul din tabara era cvasimilitar: dimineata, programul cuprindea un "raport de 
dimineata" pe platou: comandantii elevi al brigazilor raportau comandantului elev 
situatia efectivelor apte de munca, dupa care acesta raporta comandantilor taberei si 
santierului. Dupa aceea, se facea repartitia la punctele de lucru. Fiecare brigada 
avea un steag si un cintec propriu care trebuia intonat in drum spre platou, 
deplasarea facindu-se aliniati si in pas ritmat. Transportul la punctele de lucru se 
facea cu autobuze folosite pentru transportul in comun. Pentru ca eram prea multi, 
unii stateau in picioare ori se asezau pe jos. Imediat dupa inceperea calatoriei, care 
uneori dura o ora, intonam cintece necenzurate care aratau tragedia momentului: 

"Mama, citi copii mai ai 
La canal sa nu-i mai dai! 
La canalul care leaga 
Dunarea de Marea Neagra. 
Dobrogea, cit e de mare, 
Numai doua drumuri are: 
Unul duce la canal, 
Altul duce la spital!" 

D.R. Popescu, laudatorul de serviciu al anului 2004 

In revista editata cu ocazia implinirii a 20 de ani de la inaugurarea canalului 
Dunare-Marea Neagra, este publicat un text semnat de D.R. Popescu, fost presedinte al 
Uniunii Scriitorilor pina in 1989, care in ultimii ani ai ceausismului a multumit 
partidului pentru conditiile create scriitorilor. Multumirile erau rostite public la 
Congresele si Conferintele PCR. Astazi, acelasi scriitor, care fusese laudat pentru 
curajul din romanul "F" (1969), publica un text de un penibil sinistru. (Ovidiu 
Simonca) 

Din text lipseste orice referire la Ceausescu si la mortii de la canal. Imbibat de 
metafore si consideratii pe marginea istoriei, D.R. Popescu isi intituleaza textul 
"Dunarea imparateasa". Iata inceputul: "La portile Orientului, unde totul e luat 
foarte usor, uneori chiar peste picior, la portile Orientului, pamintul Dobrogei, 
uscat, resemnat, mai visa oare ca dintr-o strafulgerare a vointei umane sa se deschida 
o noua cale in destinul sau viitor? Intrebare retorica. Pamintul nu viseaza nici macar 
cai verzi pe pereti. Intre miscarea marina neimblinzita si curgerea linistita a 
Dunarii, Dobrogea parea incremenita intr-o stagnare geologica iremediabila. (...) Dar 
iata ca intr-o zi o armata pasnica incepu sa fixeze malurile unui nou flux de ape 
domoale pe harta Europei! Umilele intinderi de apa pitica si ruginita tresarira in 
somnul lor de creta, inceput parca dinaintea erelor, tresarira!... Asa i-am intilnit 
pe oamenii marelui santier construind o alta Dunare imparateasa!". 
D.R. Popescu se razboieste apoi cu toti cei care au crezut ca ne-am aflat in afara 
istoriei cind construiam canalul Dunare-Marea Neagra. Dimpotriva, am putea raspunde. A 
fost cea mai crunta istorie. Si vrem sa ne reamintim tot ce s-a intimplat atunci. Dar, 
cu astfel de texte precum cel semnat de D.R. Popescu, nu vom avea nici o sansa sa ne 
reamintim. Nu vom putea sa spunem nimic nici despre sacrificiile indurate pe acel 
canal. D.R. Popescu crede insa ca toti acei "Popescu, Ionescu, Vasilescu" - o 
insiruire cam sinistra de personaje generice, nume decupate mai mult din Caragiale - 
acei militari anonimi puteau termina si canalul Bucuresti-Dunare. Ca un adevarat 
specialist in constructii de canale, D.R. Popescu scrie: "Acele energii si inteligente 
nationale puteau sa fie lasate sa termine magistrala albastra dintre Bucuresti si 
Dunare! Aici existau mii de locuri de munca... Multe portiuni fusesera taluzate. 
Capitala ar fi fost racordata la marile orase dunarene! N-a fost sa fie sau nu s-a 
vrut sa fie!". D.R. Popescu marturiseste apoi ca a fost de multe ori la canalul 
Dunare-Marea Neagra, impreuna cu zeci de condeieri. Doar o exclamatie poate fi singura 
marturie a scriitorului, altceva in memoria romancierului nu poate fi gasit: "In fata 
tuturor acelor oameni, jos palaria! In fata Vasilestilor, Ionestilor si Dumitrestilor 
ma retrag in culise si zic: Ave!". Citeva rinduri mai jos, D.R. Popescu pare sa 
construiasca un adversar inchipuit, ca sa aiba cu cine sa se razboiasca. Prozatorul 
crede ca "militarii care au construit canalul parca sint pusi la colt, intr-un univers 
de narcoze... Nimeni nu le pomeneste numele si faptele, ca si cum munca lor nici nu ar 
fi existat". 
Noi credem ca nimeni nu vrea sa-i uite pe militarii care au lucrat la canal. Dar 
textul lui D.R. Popescu nu imbogateste nici cu un fir de praf amintirea noastra. Desi 
a fost la canal, cum singur a marturisit-o, D.R. Popescu pare sa nu vada oameni acolo, 
pare sa nu fi observat nimic, el ii da inainte cu enumerarea: "Soldati, caprari, 
generali, betonisti, mecanici, someri, tarani, ingineri, gazetari, ciobani". Finalul 
este la fel de liricoid: "Pe o corabie cu pinze, fantastica, sau intr-o barca, sau pe 
o pluta cu catarg, cu steag din flori, sau intr-o luntre supla de vei pluti de la 
Cernavoda spre Mare, nu-ti fie teama, n-ai sa vezi in jur uriase monumente funerare, 
de ceata, aici nu s-a dus, recent, un razboi cu hunii, nici cu grecii, nici cu persii, 
de aici n-a pornit nici un razboi mondial, desi aici este un tarim istoric, si ramine 
un punct in istorie: un punct, da, un punct, care, ca orice punct, este un reper peste 
care timpul trece, trece, dar fara sa-l poata sterge". 
Atit a putut vedea, observa, scrie, gindi, simti si aminti D.R. Popescu, prozatorul 
care, la sfirsitul anilor '60, era laudat pentru curajul prezentarii netrucate a 
comunismului "biruitor" din vremea stalinismului. Astazi, fara sa mai existe presiunea 
vremilor, D.R. Popescu se incarca de ridicol facind elogii fara adresa, dar uitind sa 
ne spuna cum 
s-a murit, dar si cum s-a trait la canal. Dar, probabil, atunci cind D.R. Popescu 
mergea la canalul Dunare-Marea Neagra, ca scriitor, el nu mai vedea oameni, ci doar 
ideologii si efuziuni glorioase. Un scriitor care a vazut cum se lucra la canal in 
anii '80 nu cred ca putea sa scrie un asemenea text, publicat astazi, in august 2004. 

Precedentul din anii '50: Petru Dumitriu si Geo Bogza 

Literatura a reprezentat un important mijloc propagandistic in anii stalinismului. Tot 
ce s-a scris despre canal nu a fost facut la intimplare. Partidul hotarise ca operele 
scriitorilor aveau menirea "de a ajuta la lamurirea si insufletirea zecilor de mii de 
oameni care vin sa lucreze la canal" ("Romania libera", 27 noiembrie 1949). Cea mai 
importanta lucrare propagandistica a fost epopeea lui Petru Dumitriu, "Drum fara 
pulbere". Partidul l-a trimis la fata locului. Petru Dumitriu a fost o singura zi la 
canal, s-a plimbat printre muncitori, s-a intors si a scris o carte de 660 de pagini. 
El a preluat o parte din personajele din precedentul sau roman "Cronica de familie". 
In "Drum fara pulbere", tinara Dona Vorvoreanu, dintr-o familie de chiaburi, are un 
prieten muncitor la canal, om serios si cu simtul raspunderii. Fata insa este o 
flusturatica. In roman, lumea burgheza traieste in lux si depravare, insa la canal 
muncitorii sint seriosi, nu pot dormi de grija planului, mai privesc, pentru a prinde 
putere, spre portretul lui Stalin, iar simpla ocheada a "tatucului" ii insufleteste. 
Geo Bogza a scris doua reportaje despre canal, "Inceputul epopeii" (1950) si 
"Santierul de la cumpana apelor" (1951). Geo Bogza este singurul scriitor care se mai 
abate de la propaganda. Avem citeva informatii despre muncitorii care, venind la 
canal, n-au gasit "raiul pe pamint". 
Istoricii sint de parere ca tot ce s-a scris cu voie de la Partid despre canal a fost 
o comanda, platita gras, cu sume care depaseau cu mult salariile pe un an ale 
muncitorilor de la Dunare. Oana Ilie, de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, 
ne-a spus ca, in opinia sa, faptul cel mai socant legat de constructia primului canal 
a fost "de ce doi mari scriitori, Petru Dumitriu si Geo Bogza, au acceptat sa scrie 
despre fericirea de a lucra la canal".

Mihaela BALEA, Ovidiu SIMONCA, Nicolae VIDENIE

_________________________________
"Let me, at least, to know that she'll try
Then she'll be a true love of mine"


www.nuclearinfo.ro


[Non-text portions of this message have been removed]



------------------------ Yahoo! Groups Sponsor --------------------~--> 
Make a clean sweep of pop-up ads. Yahoo! Companion Toolbar.
Now with Pop-Up Blocker. Get it for free!
http://us.click.yahoo.com/L5YrjA/eSIIAA/yQLSAA/DXOolB/TM
--------------------------------------------------------------------~-> 

Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! 
Yahoo! Groups Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    [EMAIL PROTECTED]

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/
 

Raspunde prin e-mail lui