Romanii/vlahii – istoriografie si politica
„Cine sunt vlahii?” este o intrebare care a marcat multi cercetatori sau 
guverne cel putin dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Nu exista o 
bibliografie lamuritoare pe aceasta chestiune si cea care exista este, mai 
degraba, contradictorie in strategii si concluzii. De pilda, Noel Malcom, in a 
sa mult laudata Bosnia: A Short History (London 1994) accepta ideea ca exista 
in Balcani grupuri distincte rasial si etnic, in ciuda mixajelor inevitabile, 
intre acestea figurand vlahii si pomacii. Simultan cu cartea lui Malcom, The 
Times a tiparit The Tribes of Europe (London, 1994), unde nici vlahii nici 
pomacii nu sunt mentionati. Un an mai tarziu, in 1995, britanicul T. J. 
Winnifrith tipareste Shattered Eagles. Balkan Fragments (London, 1995), carte 
cu o perspectiva diferita: nu exista grupuri rasiale sau entice in Balcani 
–“[rasa, etnicitate] sunt concepte irelevante in Balcani” si “… nici 
‘lingvistic’ nici ‘religios’ nu sunt adjective adecvate pentru a clarifica si 
lamuri conceptul
 neadecvat de ‘minoritate’”. (Intamplator, aceasta tentativa de a pulveriza 
toate criteriile este aproape stranie cand vine din partea unui cercetator 
care, in 1987, a tiparit o lucrare cu un titlu indubitabil - The Vlachs – iar 
in volumul din 1995 reusea sa identifice in diversele capitole ale volumului, 
fara dificultate, “the Vlach Diaspora”, “Vlachs in Albania”, “Vlachs in 
Romania” etc.). Concluzia pentru cel care parcurge, fie si frugal, aceste 
lucrari este ca nu doar aceasta comunitate este “risipita” si “fragmentata”, ci 
si literatura care o priveste direct sau indirect…          

  Cine sunt, totusi, vlahii? 

Pentru greci, ei sunt indiscutabil greci, descendenti ai soldatilor din 
garnizoanele romane stabilite ca sa protejeze trecatorile si care s-au 
casatorit cu femei locale si au nascut copii vorbitori ai unei limbi latine 
Aceasta teorie este, in opinia majoritatii expertilor, greu, daca nu imposibil 
de crezut, cel putin pentru motivele ca, in primul rand, nu exista proba unei 
prezente institutionalizate si continue romane in multe din acele regiuni si, 
in al doilea rand, elementul care perpetueaza si prezerva limba este cel 
matern, nu cel patern. Pentru unguri – cum bine observa Winnifrith - „doritori 
sa probeze ca ei eu ajuns in Transilvania primii, vlahii traiesc in locurile 
originare a romanilor care au venit la nordul Dunarii in Evul Mediu tarziu, 
momentul cand acestia apar pentru prima data in istorie, desi nu exista nici o 
evidenta a unei asemenea migratii”. Pentru sarbi si bulgari, vlahii sunt pur si 
simplu sarbi sau bulgari, „reprezentantii/descendentii unor sarbi/bulgari avand
 un anumit tip de ocupatii si ducand un mod specific de viata, practic, pastori 
nomazi. Cu alte cuvinte denominatia ar fi avut si are un sens socio-profesional 
si nu unul etnic” (Gheorghe Zbuchea, Romanii timoceni. Scurta istorie, 
Timisoara, 2002). Chestiunea limbii, respectiv faptul ca acesti „vlahi” vorbesc 
totusi o limba ne-slava, ci una romanica, pune in criza definitiv o asemenea 
abordare simplista si simplificatoare. Acesta este, poate, motivul pentru care 
teza a suferit in ultimele decenii „nuantari”. Etnonimul „vlah” si glotonimul 
„vlaha” sunt recunoscute la sud de Dunare, dar se considera ca ele ar fi 
diferite de etnonimul si glotonimul „roman”, reprezentand un alt popor si o 
alta limba. Aceasta perspectiva este una care atribuie calitatea de „popoare 
diferite” nu doar „vlahilor”, ci si „aromanilor” din centrul si sudul 
Peninsulei Balcanice. Teza nu este insa la fel de convingatoare, se pare, cum 
nazuiesc promotorii ei: „... pe plan international nici o institutie academica
 sau reuniune stiintifica nu a acceptat o asemenea teorie” (Zbuchea, op. cit). 
Procesul de definire si auto-definire al unei comunitati este unul problematic, 
deseori, dar chestiunea cruciala in aceasta disputa este ca vlahii nu sunt, cu 
rarisime exceptii, lasati cu adevarat – nu declarativ - sa se defineasca 
singuri, dincolo de restrictiile politice pe care un stat sau altul le exercita 
asupra lor. In realitate, faptul ca nu sunt recunoscuti sau recunoscuti in 
cadre stramte si impuse politic de sus in jos nu face decat sa sporeasca criza. 
Un cadru rezonabil al discutiei, daca nu o teorie definitiva, si care 
surmonteaza, cel putin, dificultatile majore ale perspectivelor enumerate mai 
sus, incadreaza vlahii in procesul de romanizarea al populatiei autohtone 
(tracii) din acest spatiu (in zona timoceana traia o ramura a tracilor, 
respectiv tribalii), pe o arie geografica cuprinzand atat spatii nord-dunarene 
cat si spatii sud-dunarene. 

 O data cu aparitia unei noi populatii romanice, a aparut si „o limba proprie a 
acestuia, limba romana comuna, care apoi, in cursul evolutiei, a capatat patru 
infatisari dialectale diferite, respectiv: daco-romanii, aromanii sau 
macedo-romanii megleno-romanii si istro-romanii” (Ibid.). Iorga a descris 
remarcabil comunitatile de protoromani si, mai tarziu, de romani, denumindu-le 
„romanii populare”, respectiv „forme de organizare politica-militara a 
populatiei romanice aflate in zone de margine ale Imperiului roman, zone din 
care - ca in Dacia – au fost retrase armata si administratia romane” (Florin 
Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, 1997) Dupa raspandirea 
crestinismului, in cadrul romaniilor populare functia de conducere a revenit, 
de regula, preotilor sau episcopilor, asa cum a fost cazul Sf. Severin in 
Noricum, a carui viata (scrisa de Eugippius) i-a sugerat lui N. Iorga teoria 
romaniilor populare, ca principal factor al continuitatii romanice”. Lingvistii 
cred ca
 cuvantul din slavona veche „vlah” (Wloch in poloneza) este o derivatie a 
vechiului cuvant german Walhos sau Wlalh (Encyclopaedia of Yugoslavia, vol. 8, 
p. 513 - Jugoslavenski leksikografski zavod, Zagreb, 1971). Studiile 
lingvistice arata ca majoritatea vlahilor din Serbia de Est vorbesc o varianta 
a dialectului daco-roman, la fel precum romanii din Banat. In versiunea vlaha, 
insa, exista o serie de cuvinte imprumutate (loanwrds), cu origini slave (nu 
doar sarbesti), dar nu se stie exact procentul lor; statistici de aceasta 
natura nu s-au desfasurat in aceste regiuni. Vlahii din zona Krajina (Timoc) 
vorbesc o versiune munteneasca a dialectului daco-roman, versiune care a fost 
adoptata de limba romana standard. Ramane insa aceea modificare a dialectului 
datorata limbii slave si a altor influente si o precaritate (saracire) a 
vocabularului din pricina ca in aceasta regiune nu au existat scoli in limba 
romana, deci nici posibilitati de instruire si evolutie din acest punct de 
vedere.
 Mixajul dintre aceste limbi existente in Timoc a produs un instrument de 
comunicare tranzitional, care este insa, mai degraba, o derivatie a celor doua 
versiuni romanesti decat o „limba vlaha” separa. Textul acesta nu isi propune 
nici sa treaca in revista toate teoriile circulate in legatura cu originea si 
identitatea romanilor/vlahilor din Timoc nici sa le evalueze definitiv (vezi: 
Brezeanu, Stelian si Zbuchea Gheorghe, „Introducere in istoria romanilor 
sud-dunareni”, in Romanii de la sud de Dunare, Bucuresti, 1997). Vrea, 
deocamdata, doar sa semnaleze dificultatile si zgura ideologica ce s-a depus 
peste aceasta problema. Apatia si lipsa de profesionalism ale institutiilor 
romanesti abilitate cu gestionarea acestei chestiuni a jucat si joaca un rol 
crucial in actuala stare de fapt.

Conditia romanilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru

Romanii/vlahii din Estul Serbiei traiesc in 328 de sate si 20 de orase de-a 
lungul vaii Dunarii, de la Veliko Gradiste la muntii raului Tiomok, in valea 
Morava (majoritatea la este de Velika Morava, dar si in unele zone de pe malul 
vestic), in Homolje (pe o suprafata intinsa) si Timok Krajina. Aceste 
localitati se afla in jurisdictia administrativa a urmatoarelor localitati: 
Bor, Boljevac, Golubac, Despotovac, Zajecar, Zagubica, Zabari, Kladovo, Kucevo, 
Majdanpek, Malo Crnice, Negotin, Petrovac, Paracin, Cuprija, Svilajnac, 
Pozarevac and Veliko Gradiste. In general, sunt majoritari in satele in care 
locuiesc, dar proportia lor in urban este mult mai mica. In conformitate cu 
recensamantul din 1991, existau 17 807 de vlahi in Serbia. Intr-o prima etapa a 
recensamantului din 2002, se prognosticau 40.000 de romani si 120.000 de vlahi, 
dar in a doua etapa, data publicitatii in ianuarie 2003, a fost prezentat 
numarul tuturor minoritatilor din Serbia, exceptandu-i pe romanii timoceni si
 banateni. In Monitorul Oficial de la Belgrad, au aparut in cele din urma 
urmatoarele cifre: 39.953 vlahi si 4.157 romani. Datele recensamantului din 
2002 indica 39 953 de vlahi in aceasta regiune (circa 0,73%) si 4 157 de romani 
(circa 0,08%) Miscarea Romanilor/Vlahilor din Iugoslavia afirma ca cifrele nu 
sunt reale, caci numarul lor este, in estul Serbiei, de circa 200 000 – 300 000 
de persoane. Sursa lor principala este cercetarea intreprinsa de dr. Dragoljub 
Petrovic, profesor de istorie moderna din Belgrad, care afirma ca exista circa 
220 000 de vlahi in regiune. Discrepanta uriasa intre cifrele oficiale si 
dovezile sau evaluarile istorice sau lingvistice probeaza – sustin 
reprezentantii vlahilor – ca recensamantul nu este relevant din acest punct de 
vedere. Rezervele pe care Miscarea le are relativ la datele oficiale se bazeaza 
pe enormele si evidentele fluctuatii ale numarului acestei populatii de la un 
recensamant la altul. In 1948, de pilda, recensamantul indica 102 953 de
 vlahi si la putin timp – in 1954 – numai 28 074. In 1961, numarul lor a cazut 
la improbabila cifra de 1368. La urmatorul recensamant, in 1971, numarul 
vlahilor a crescut la 14 724, iar in 1981 la 25 596. Recensamantul din 1991, a 
indicat o cadere la 17 807. Aceasta „aparitie” si „disparitie” a vlahilor nu 
are nici o explicatie demografica sau naturala, mai cu seama daca tinem seama 
ca nici nu au existat migratii semnificative in aceasta parte a Serbiei in 
perioada considerata. Pe de alta parte, reprezentantii vlahilor afirma ca au 
exista si exista numeroase presiuni asupra membrilor acestei comunitatii si un 
grad ridicat de risc pentru cei care se declara ca apartinand unei comunitati 
„care nu exista in Serbia”. Realitatea este ca intregul angrenaj statistic este 
unul manipulat politic, incepand de la maniera de intocmire a chestionarului, 
de efectuare a anchetei propriu-zise si de prezentare a rezultatelor. In 1953, 
de pilda, in formularul de recensamant (P - 1) la itemul 11 –
 „originea etnica” oferea urmatoarele optiuni: sarb, croat, macedonian, sloven, 
munte-negrean, ungar, german, italian, ceh, slovac, turc, tigan etc., vlahii 
nefiind mentionati. Acestia erau notati ca atare numai ca urmare a 
insistentelor celor care se declarau astfel, desi o asemenea insistenta nu era 
dezirabila si nici privita cu indulgenta de catre autoritatit Asa se si explica 
de ce la recensamantul din 1953 din zona Timocului a fost inregistrat numai un 
vlah!!! (Population census 1953, Vol. XI, p. 445; Age, Literacy and Ethnicity, 
Municipal Records Based on the Administrative Subdivision in 1953, Federal 
Statistics Administration 1960). In plus, trebuie remarcat ca „disparitia” 
vlahilor coincide, in timp, cu perioade istorice specifice in Iugoslavia: dupa 
Rezolutia Cominformului din 1948 cand tancurile sovietice au fost postate de-a 
lungul granitei romanesti si dupa ceea ce s-a numit „revolutia 
anti-birocratica” din 1988, cea care a inaugurat conceptul de „omogenizare” 
nationala
 si creare a unui stat national centralizat si unitar. In estul Serbiei, 
romanii/vlahii se bucura de statutul de “grup etnic”, fara ca statutul lor de 
“minoritate nationala” sa fie recunoscut. In consecinta, le sunt negate toate 
drepturile constitutionale si legale, iar in prezent se straduiesc sa primeasca 
de la autoritati acest status care le-ar furniza baza legala pentru a dobandi 
un numar de drepturi care le sunt astazi inaccesibile: dreptul la educatie si 
informatie in limba materna, utilizarea oficiala a limbii si a alfabetului si 
dreptul de a-si cultiva cultura nationala Minoritatile nationale din Serbia au 
dreptul, conform legislatiei in vigoare, la instructie in limba materna din 
scoala elementara pana in ciclul universitar. 

Romanii/vlahii nu au, in prezent, scoli in limba proprie, iar incercarile 
anterioare pentru dobandirea unei educatii alternative, au starnit reactii dure 
ale autoritatilor sarbe (Conform unei scrisori trimise Comitetului Helsinski 
pentru drepturile omului din Serbia de catre reprezentantii romanilor/vlahilor 
din Serbia la 14 august 1996). Pentru ca limba materna a comunitatii nu este, 
deocamdata, recunoscuta oficial in partea de est a Serbiei, membrii ei trebuie 
sa foloseasca, in public cel putin, limba sarba. In ceea ce priveste statutul 
lor religios, situatia este si mai dramatica Este util sa reamintim aici ca 
procesul de crestinare din aceasta zona se incadreaza in paternul general 
caracteristic intregului spatiu la perioada respectiva: „Astfel, sub Diocletia 
in zona sunt atestati clar primii martiri: Basicrate, Valentianus, Hermes etc., 
ceea ce inseamna ca o parte a populatiei s-a crestinat mai inainte ca procesul 
sa se generalizeze, in urma edictului de toleranta al lui
 Constantin cel mare din anul 313. In zona in cursul secolului al IV-lea 
existau mai multe episcopii avandu-si resedinta in asezari aflate in interior 
precum: Oescus, Ratiria etc., sau in apropiere la Naisus, Remesiana. In zona 
si-au avut originea si unii dintre reprezentantii scriitori bisericesti mai 
importanti precum: Palladius, episcop de Ratiaria. Crestinismul zonei se leaga 
si de activitatea episcopului Niceta de Remesiana, trecut in randurilor 
sfintilor si considerat ca ‘apostol’ al romanilor. La sfarsitul antichitatii, 
exista asadar una dintre trasaturile specifice ale acestor viitori romani, 
respectiv vechimea si caracterul romanic al crestinismului lor, stiut fiind 
faptul ca atat sarbii cat si bulgarii cu care aveau sa convietuiasca, s-au 
crestinat mai tarziu, in conditii istorice specifice” (Gheorghe Zbuchea, 
Romanii timoceni. Scurta istorie, Timisoara, 2002). In Voievodina, romanii din 
Banat, crestini ortodocsi in marea majoritate, au dreptul sa la serviciu 
religios in
 limba proprie in zonele (localitatile) in care numarul lor este semnificativ. 
Romanii/vlahii din estul Serbiei, majoritar crestin ortodocsi, nu au aceasta 
posibilitate. Pentru ca nu sunt recunoscuti ca „minoritate nationala”, nici 
dreptul lor de a-si practica religia in limba materna nu este recunoscut. 
Incercarile repetate de a interveni chiar la Patriarhul Pavle in persoana 
pentru a capata dreptul slujirii in limba romana nu s-au soldat, deocamdata, cu 
nici un rezultat concret.

Europa, Romania si romanii/vlahi de la sud de Dunare

Scuzele favorite ale autoritatilor romane – care nu s-au incumetat pana in 
prezent sa viziteze, fie si neoficial, Timocul – suna cam asa: e o problema 
complexa (!!!), care va fi rezolvata intr-un cadru democratic, odata cu 
reintegrarea Serbiei-Muntenegru in structurile europene. E, fireste, cea mai 
buna scuza de a nu face nimic, dar o scuza penibila: vecina noastra Ungaria nu 
a stat cu mainile in san cand a fost vorba de minoritatea maghiara din Romania 
sau aiurea, ci s-a implicat, avand acut constiinta faptului ca Europa este si 
ea, Ungaria, deci are si obligatii dar si responsabilitati. Dar aceasta 
constiinta lipseste astazi in Romania, de aici retorica abundenta si, 
concomitent, timorarea si teama de a face orice. In plus, nu avem nici o 
certitudine ca situatia populatiei romane/vlahe de la sud de Dunare se va 
modifica substantial odata cu procesele de integrare europeana in care incepe 
sa fie implicata si Serbia-Muntenegru. Oricat de non-politically correct ar 
suna o asemenea
 afirmatie....Intr-o prima instanta, vulgata sociologica legata de aceste 
procese ar sugera un raspuns clar si lamuritor: da, vor schimba, si vor schimba 
in bine situatia populatiei care ne intereseaza aici, respectiv in acord cu 
conventiile si normele europene etc., etc. La o a doua privire, insa, peisajul 
nu mai este atat de senin. Este indiscutabil ca tarile aflate in procesele de 
integrare europeana au adoptat noi politici de protectie a minoritatilor, iar 
presiunile exercitate de comisiile europeane sau de Consiliul Europei au 
constituit un factor de schimbare considerabil. 

Totusi, ar fi o naivitate sa descrii raspandirea politicilor relativ la 
drepturile minoritatilor in estul Europei ca „un transfer al politicilor 
occidentale”. Iar motivul principal pentru asta este ca, pur si simplu, nu 
exista asa ceva in Europa de vest, respectiv nu poate fi identificat un „model 
occidental in ceea ce priveste drepturile minoritatilor”. In al doilea rand, nu 
exista probe convingatoare ca Uniunea Europeana ar fi difuzat norme ale 
protectiei minoritatilor in Estul Europei, caci acestea sunt, unele dintre ele, 
contestate chiar intre membrii UE, precum si in randul tarile candidate. Si, in 
al treilea rand – si aici este argumentul cel mai important – nu este clar, din 
nici un document al UE, ce anume este (cum se defineste) o minoritate etnica si 
religioasa. Din acest punct de vedere, oricat ar parea de paradoxal, aleatoriul 
si confuzia domina in acest domeniu si se pare ca va domina si de aici inainte. 
(Am mai argumentat, in paginile acestei publicatii, despre aceasta
 criza a criteriilor la nivelul instantelor europene in ceea ce priveste 
definirea minoritatilor etnice. Cazul discutat acolo era cel al ceangailor, dar 
confuzia europeana care invaluie acest caz poate foarte bine sa fie aplicata si 
la nivelul comunitatii romanilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru. Sa mai spunem, 
in treacat, ca Romania tot perdanta a fost si in acel caz...). Date fiind 
arbitrariul si lipsa de criterii care persista (si nu dau semne ca vor disparea 
curand), viitorul comunitatii romano/vlahe si consecintele evolutiilor pe care 
le-am prezentat in acest material nu pot fi, deocamdata, evaluate judicios. In 
nici un caz optimist.

 

 Analiza „Romanii/vlahii din Serbia-Muntenegru - strainii de langa noi?” 

este semnat de dl Dan Dungaciu si a aparut in Revista „Lumea”, numarul din 
aprilie a.c.

 

                
---------------------------------
Discover Yahoo!
 Stay in touch with email, IM, photo sharing & more. Check it out!

[Non-text portions of this message have been removed]



Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! 
Yahoo! Groups Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    [EMAIL PROTECTED]

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/
 


Raspunde prin e-mail lui