1. Pe 28 iunie s-a desfasurat la Iasi Conferinta Internationala "Pogromul de
la Iasi (28-30 iunie 1941): prologul Holocaustului din România",
desfasurata cu ocazia împlinirii a 65 de ani de la Pogromul de la Iasi.
Conferinta, organizata de Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" în
parteneriat cu Institutul pentru Studierea Holocaustului din România si
Federatia Comunitatilor Evreiesti din România, a beneficiat de fonduri
publice in valoare de 2,5 miliarde lei. Banii au fost utilizati pentru
desfasurarea propriu-zisa a lucrarilor conferintei, pentru editarea unor
materiale tiparite ca si pentru organizarea unui "circuit comemorativ"
cuprinzand o ceremonie la cimitirul evreiesc din Iasi, o depunere de coroane
de flori la Monumentul victimelor Pogromului, realizarea unui "traseu al
memoriei Pogromului de la Iasi", comemorarea victimelor din "Trenurile
mortii" la cimitirul evreiesc din Târgul Frumos etc.
La Conferinta au participat si reprezentanti ai autoritatilor centrale
romanesti, iar multe partide au trimis comunicate pline de compasiune.
2. (Aproape) In acelasi timp, joi 6 iulie s-au implinit, intr-un anonimat
total, 56 de ani de la al doilea mare val al deportarilor din Basarabia "a
familiilor de chiaburi, fosti mosieri, mari comercianti" (cf. Hotararii
Consiliului de ministri al URSS din 6 aprilie 1949). Aproape 11.300 de
familii, totalizand 35.000 de romani din RSS Moldoveneasca au fost "mutati"
in Siberia cu aceasta nefericita ocazie.
Desi zonele din care s-au facut deportarile nu se mai gasesc astazi in
componenta statului roman, ne-am fi asteptat, totusi, ca, intrucat victimele
deportarilor au fost aproape exclusiv romani, statul nostru, prin MAE –
ori alte organe centrale – sa dea publicitatii macar o nota, un comunicat,
ceva, daca nu sa organizeze, cum au facut la Iasi, conferinte pe miliarde
bani publici.
Am cautat insistent vreo urma ca Bucurestiul "oficial" isi aduce aminte si
de amaratii de romani trimisi in Siberia, asa cum si-a adus aminte de evreii
ucisi la Iasi. Fara succes!
Am dorit sa vedem care este pozitia partidelor politice romanesti fata de
aceasta comemorare. Tacere absoluta!
3. Pentru ca amaraciunea sa fie deplina, aflam ca vineri 7 iulie, la doua
luni dupa moartea lui Ion Gavrila Ogoranu, sotia sa Ana s-a stins din viata
fara sa-si vada respectata ultima dorinta. Ana Gavrila a fost cea care l-a
ascuns de Securitate, in propria casa, timp de 21 de ani, pe cel ce avea
sa-i devina sot. Primul sot al femeii, tot un luptator impotriva
comunismului, Petru Sabadus, a fost omorat in bataie de bolsevici la
inchisoarea din Gherla, in 1952.
Desi a fost permanent urmarita de Securitate, inchisa si anchetata in
repetate randuri, Ministerul Justitiei nu i-a recunoscut niciodata in mod
oficial calitatea de luptator anticomunist. Redam mai jos scrisoarea Anei
Gavrila (urmata in completare de cateva randuri ale sotului sau),
cautandu-si dreptatea, catre Justitia romana.
Inchei aici, invitandu-va sa trageti singuri concluziile referitoare la
modul cum se aplica principiile "egalitatii in drepturi intre oameni" si al
"non-discriminarii pe baza etniei", ca si la dublul standard utilizat pentru
raportarea la diferite perioade din istoria recenta a Romaniei. (Bogdan I.
Stanciu)
"SCRISOARE DESCHISA ADRESATA D-NEI MONICA MACOVEI, MINISTRU AL JUSTITIEI
Stimata Doamna Ministru,
In anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu, judetul Alba,
sotia lui Ion Gavrila-Ogoranu, nascuta in 10 decembrie 1921, am inaintat
Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calitatii de Luptator in Rezistenta
Anticomunista, care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei, un
Memoriu documentat, in care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de
Luptator in Rezistenta anticomunista, relatand si documentand faptele pentru
care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un raspuns.
In data de 9 martie 2006, adica dupa 5 ani! am primit urmatorul raspuns la
cererea mea: 'Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis
respingerea cererii dumneavoastra de constatare a calitatii de luptator in
rezistenta anticomunista, intrucat nu se incadreaza in prevederile art. 1
coroborat cu art. 2 si 3 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.
214/1999'.
Doamna Ministru, eu in expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele asa
cum le-am trait eu, caci nu mi-am incadrat viata dupa articole de lege,
ramanand ca onorata Comisie sa cerceteze si sa judece. Prin prezenta
scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru ca ele sunt
insasi viata mea, si ca si a mea, a mii de femei si barbati vii sau morti
din tara noastra.
Deci sa-mi fie cu iertare daca voi fi silita sa-mi povestesc viata sub
regimul comunist.
M-am nascut in 1921, in 10 decembrie, in localitatea Drambar, jud. Alba. Am
urmat cursurile scolii de gospodarie, si am fost infiata de o matusa din
localitatea Galtiu, jud. Alba.
Mi-am facut educatia sub influenta a doi oameni de mare suflet: Preotul
greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Targu-Mures, si a
profesorului Vasile Hanu, care si la varsta de 101 ani, azi, isi mai
aminteste de mine.
M-am casatorit in 1944 cu studentul medicinist Petru Sabadus de la
Facultatea de Medicina din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost
prevenita de sot ca alaturi de el vom avea necazuri mari in viata, si eu am
fost gata sa fiu alaturi de el si la bine si la greu. Necazurile au inceput
odata cu 23 august 1944. Sotul meu facea parte dintr-o organizatie
studenteasca nationalista.
Zeci de studenti bucovineni si basarabeni, care se aflau in zona, ne-au
cerut ajutorul sa-i ascundem sa nu fie arestati de politia romana si
sovietica pentru a fi deportati in URSS. Imi amintesc de un student cu
numele Dan Dumitrescu. Toata iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu,
caci sotul era strain de sat.
Pana cand si-a obtinut acte confectionate de un student bucovinean cu numele
Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de parasutisti in plina iarna, carora sotul
le-a gasit adapost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit in casa
parintilor mei. In memoriile scrise ale acestuia, dupa 1990, aminteste acest
episod. Am contribuit la toate acestea, in conditiile in care si eu si sotul
locuiam in casa straina, caci in casa matusii era instalat comandamentul
Armatei Rosii.
In anul 1946 ne-am mutat cu sotul la Cluj. Aici sotul era incadrat in
organizatia anti-comunista de la Universitate. Zeci de studenti veneau in
casa la noi si asistam fara sa vreau la toate problemele lor, acordand
ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume inscrise la loc de cinste in
Istoria Rezistentei anticomunista.
Dau cateva nume: Ion Golea, viitorul parasutist din 1951, Doctorul Gruita
Victor din Teius, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studentii Pintea Eugen, Pop
Cornel, Ion Munteanu, Pavel Marza, si fagarasenii Chiujdea Ion, Maga Mihai,
Hasu Laurian si Gavrila Ion, viitori luptatori in Rezistenta fagarasana.
Traiesc inca si pot da marturie despre ce a fost in casa noastra Dr. Teofil
Mija din Sacele, Brasov, directorul Institutului Cristiana si Dr. Gheorghe
Cornea din Bucuresti, veteran al Rezistentei din Targu Mures.
In timpul grevelor studentesti din 1946, in casa noastra s-au pus la cale
multe planuri, la care eram, fara sa vreau, martora. Aici s-au facut si
planuri de retragere in munti in grupuri de rezistenta. In 1947 s-a tinut in
muntii Apuseni un congres al centrelor studentesti de pe tara. Multi au
plecat intr-acolo cu ranita din casa noastra din Galtiu, aprovizionati de
mine.
Cand in 1947 si 1948 incepuse teama arestarilor si cei urmariti nu mai
dormeau pe-acasa, eu puneam un covor pe sfoara spre a se sti daca au fost
cautati de Siguranta sau nu in noaptea aceea, caci arestarile se faceau de
obicei noaptea.
In 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineata, caci noaptea un grup de
politisti si soldati au spart usa casei cautandu-mi sotul peste tot,
injurandu-ma si amenintandu-ma. Nu s-au sinchisit ca in patucuri dormeau cei
doi copii ai nostri de 4 si de 2 ani. Si am ramas in casa ostatica timp de o
saptamana, fara sa pot iesi sa cumpar hrana pentru copii.
Apoi am fost evacuata cu copiii si hainele de pe noi. M-am reintalnit cu
sotul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scapasera de arestarile din mai,
s-au hotarat sa se retraga la munte, lucru ce l-au si facut. Eu am ramas sa
dau raspuns Securitatii unde ar putea sa fie barbatul pe care-l cautau peste
tot.
Intr-o vreme cand ma asteptam sa fiu si eu arestata m-am mutat in ascuns cu
copiii in muntii Apuseni, la niste oameni in apropierea luptatorilor. Atunci
am cunoscut o parte dintre ei: Popa Stefan, Nicu Moldovan, si mai ales pe
studenta Alexandrina Teglaru cu care am si locuit o bucata de vreme.
De altfel in cartea amintirilor ei, intitulata 'Lacrima prigoanei', la
pagina 102, aceasta luptatoare ma aminteste si pe mine.
Spre toamna, barbatii au hotarat ca un grup dintre ei sa treaca granita
iugoslava, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Intre ei era si sotul meu. Au
fost prinsi pe granita, dusi la Timisoara si apoi la Cluj, in lotul sutelor
de studenti arestati.
O intreaga iarna am fost aproape in fiecare zi, impreuna cu sute de mame,
sotii, surori, logodnice, am inghetat in fata portilor de fier ale
inchisorii din Cluj pentru a le introduce, cand era permis, alimente si
haine.
Am asistat la procesul studentilor din saptamana Pastilor din 1949, zile in
sir, si i-am cunoscut astfel pe multi, baieti si fete. I-am insotit cu alte
sotii pana i-au urcat in duba in gara Cluj. Ne-a ingrozit zgomotul de
lanturi si zbieretele, cand i-au dat jos in gara Aiud. Apoi nu am mai auzit
nimic de ei, parca i-ar fi inghitit pamantul. Se zvonea ca ar fi fost dusi
la Pitesti.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, ca sotul meu ar fi in aceasta
inchisoare. Am reusit sa iau legatura cu sora Dr. Barbosu, medicul
inchisorii. Eram multumita sa stiu ca e viu, si din cand in cand, sora
Doctorului imi confirma acest lucru.
Asa a durat pana in toamna anului 1952, cand intalnind-o, aceasta a inceput
sa planga. Am inteles: sotul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amanunt decat
ca ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuti Dejul, si am aflat indirect ca sotul meu a fost
dus la acest spital. Doi fosti colegi de facultate, medici, au incercat
zadarnic sa-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite in bataie.
Adevarul il voi afla de-abia peste ani, cand detinutul plutonier al carui
nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit ca
sotul meu a fost batut de directorul inchisorii, Goiciu, pentru ca l-a
ridicat pe acest plutonier din curtea inchisorii, si l-a dus la infirmerie.
Am ramas de mana cu doi copii mici, fara casa, fara slujba, ca nimeni nu
vroia sa ma angajeze. Dintr-un loc practic alungata, in altul neprimita.
Rudeniile mele au fost amenintate ca daca ma mai tin, vor fi duse in
Baragan. In sfarsit matusa mi-a dat un petec de pamant in Galtiu, pe care am
apucat sa-l cultiv.
Dar s-au gasit oameni de-ai partidului care au venit si si-au impartit acest
teren, ramanand si fara el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca
proprietate legala pana in ziua de azi. Intre timp eram luata de securitate
cu duba, si interogata cand despre unul, cand despre altii dintre colegii
sotului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru.
N-am recunoscut, oricata presiune a fost facuta asupra mea, iar despre
altele, n-aveam ce spune, caci intr-adevar nu stiam nimic.
In 1954 s-a intamplat un caz care ma putea costa mare nenorocire. Sotul meu
ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era si
defect, intr-un fund al podului casei, fara ca eu sa stiu. Copiii jucandu-se
l-au gasit, l-au dat jos si cu copiii din vecini, se jucau pe strada cu el.
A aflat securitatea, copiii au fost luati de scurt unde l-au gasit, si toata
vina a cazut pe mine.
Am fost dusa la Securitatea din Orastie si Deva, anchetata dur, si lovita sa
spun. A durat mult pana s-au convins ca intr-adevar eu nu stiam nimic despre
acel aparat. Am fost anchetata sa spun dupa cine port doliu, si de unde stiu
ca sotul meu e mort. In acelasi timp eram privita in sat cu ura si
desconsiderare.
Imi cumparasem un cal, si faceam carausie, dar mi-a fost confiscat calul,
lasandu-ma cu carutul in mijlocul satului, sub motiv ca particularii nu mai
aveau voie sa aiba cai.
In 1955, a sosit la mine din muntii Fagarasului, fostul camarad si coleg de
liceu al sotului meu, Ion Gavrila. L-am primit cu drag, stiind cat tinea
sotul meu la el. El m-a rugat sa ma deplasez la Cluj, sa gasesc pe un alt
coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am si facut. Acesta mi-a spus ca
luptatorii fagaraseni trecusera in Grecia.
Urma ca in primavara urmatoare, sa porneasca si Gavrila pe acest drum, cand
Mihai Maga a venit cu vestea ca luptatorii se aflau in realitate arestati la
Securitate.
Ion Gavrila a ramas in familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit
istoria grupului fagarasean. Stiam ca e condamnat la moarte in contumacie,
stiam ca legea prevedea ca cine ajuta un dusman al poporului, e pasibil de
aceeasi pedeapsa. Deci cunosteam pericolul la care ma expuneam...
Am muncit cu bratele sa castig painea pentru familie, cu vesnica amenintare
ca o nenorocire se putea intampla oricand. Am incredintat casa si familia
Maicii Domnului, si cu aceasta credinta am pasit intr-o noua incercare a
vietii. Si-au fost destule situatii cand am ajuns la capatul puterilor.
Astfel, in 1959, de Sfantul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungata din casa
de militie, primarie si securitate, pentru ca locuinta sa fie data
secretarului Sfatului popular. M-am mutat in prag de iarna intr-o moara
parasita, fara podele, ferestre si usi.
In dosarul inaintat in 2001 se afla acest lucru, confirmat in fata notarului
public printr-o declaratie a sotiei fostului secretar, care a beneficiat de
casa, si care mai traieste si azi. Am fost astfel deportata timp de 14 ani.
Mi s-au facut perchizitii de catre securitate, si numai printr-o minune
sotul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundatii, fiind
aproape distrusa.
In 1970 m-am imbolnavit de meningita, si am stat patru luni la spitalul din
Cluj, ingrijita de profesorul Ioan Gavrila. Intamplarile celor 21 de ani au
fost povestite de sotul meu in cartea 'Brazii se frang, dar nu se indoiesc',
si-au fost relatate in Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin.
De asemenea, faptul ca am fost urmarita se afla confirmat si in documentele
Securitatii, ca de exemplu: Cand in 1969, in suita presedintelui Nixon, a
sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a sotului
meu, in care ii cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa presedintelui
Nixon, si care a reprezentat salvarea sotului meu cand a fost prins in 1976,
la Cluj, de
Securitate. Sotul meu stand ascuns, a pastrat in continuare si in aceasta
situatie, legatura cu unii frati de suferinta: Dr. Marza Pavel, Dr. Gruita,
Dr. Nosa, Prof. Nicolae Marza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legatura a
fost facuta prin mine. Din casa mea a plecat in 29 iulie 1976 sotul meu la
Cluj, si s-a intors de la securitate peste 6 luni.
Eu i-am pregatit ranita cand la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucuresti cu
intentia de a contribui la formarea unei armate care sa apere Revolutia. Eu
l-am ingrijit si indemnat sa scrie intamplarile prin care am trecut.
Am renuntat la orice confort si liniste de dragul idealurilor sotilor mei,
si a prietenilor lor, de dragul adevarului si al dreptatii. Am trait toata
viata din munca bratelor mele, fara a apela la mila nimanui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut sa fiu trecuta printre luptatorii
Rezistentei anticomuniste, nici macar pentru o mandrie desarta. Voiam sa se
faca drepate si celor din Rezistenta anticomunista.
Aceasta mi-a fost viata, la 85 de ani am constiinta impacata ca mi-am facut
datoria alaturi de cei doi soti ai mei, si ai fratilor lor de idealuri. Nu
as fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar ma doare nedreptatea si
nepasarea. Nu ma gandesc la cei ce coroboreaza art. 1 cu art. 2 si cu art.
3, care, lucru sigur, n-au nimic in comun cu Rezistenta anticomunista din
Romania.
Ma gandesc insa cu groaza si cu adanca tristete ca intre cei care au decis,
cu majoritate de voturi, sa fiu exclusa, au fost desigur si fosti detinuti
politici, care in piticimea lor, n-au invatat nimic din istoria Romaniei.
Caci daca din expunerea vietii mele sub comunism atat au priceput ca art. 1
nu coroboreaza cu art.
2 din alta lege postdecembrista, insemneaza ca nici nu merita sa stie mai
mult. E posibil ca intre detinutii politici consultanti sa fie si dintre cei
cu suflete seci, care nu au fost in stare sa traiasca istoria Romaniei, si
au fost alesi anume. Noi am fost luptatori, si nu cautatori de titluri.
Declar ca imi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani in urma, si refuz sa
fac 'plangere' la instanta de contencios. M-as simti inca o data insultata
si umilita. Daca tara are nevoie de noi, cei care am luptat in Rezistenta
anticomunista, sa ne caute in arhivele Securitatii pe cei morti, si sa ne
contacteze pe cei care mai traim.
Cu stima,
Gavrila Ana."
Aceasta a fost declaratia sotiei mele. In situatia ei, eu Ion Gavrila
Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemanatoare, daca nu chiar mai grave, de
pe intreg cuprinsul tarii. Astfel, sotiile luptatorilor Ioan Pop si Gheorghe
Hasu, executati in Rezistenta fagarasana, nu au reusit sa aiba calitatea de
sotii de Luptator.
Vaduva Mariana Macavei n-a putut sa obtina in justitie calitatea de Luptator
in Rezistenta in lotul Dabija din Muntii Apuseni, pentru sotul ei Macavei
Traian, si nici pentru ea ca sotie de Luptator. Aceste femei traiesc inca,
si pot da marturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a facut,
prin justitie.
Fiica Luptatorului Lupsa din Vrancea, una din cele mai impunatoare grupuri
de Rezistenta, n-a reusit sa obtina pentru tatal ei calitatea de Luptator in
Rezistenta, nefiind luata de nimeni in seama. Si as putea sa mai dau exemple
destule.
Daca intr-adevar tara doreste sa-si reconsidere trecutul, si sa cinsteasca
Rezistenta, sa ne caute ea pe noi, si nu sa ne oblige sa ne umilim in fata
unor Instante nepotrivite si nebinevoitoare.
Cu stima,
Ion Gavrila Ogoranu.
-
=========================
Asociatia Altermedia
OP 1 - CP 705 Bucuresti
Tel.: +40-723.011.293
Fax: +40-21 6365876
Site: www.altermedia.ro
Email: [EMAIL PROTECTED]
Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public!
Yahoo! Groups Links
<*> To visit your group on the web, go to:
http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/
<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
[EMAIL PROTECTED]
<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
http://docs.yahoo.com/info/terms/
