Dan Culcer

Rezistenta si Reconstructie

Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. Omul e un  animal
ingrat şi agresiv faţă de toate şi toţi. Oamenii 
români sunt asemenea
celorlalţi oameni de-acum, agresivi faţă de Codru, Pămînt 
şi Apă,
componente ale lumii pe care altădată le preţuiau şi 
ştiau să le
păstreze pentru urmaşi.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentă broşură
ecologică, ci concluzia unei vieţi din care am extras, cum am putut,
esenţa. Iar sensibilitatea mea la lumea naturală din care facem parte,
îmi vine de departe, de la Tatăl şi Unchiul meu, cei care m-au
încurajat, la jumătatea secolului trecut, să urc şi au urcat 
dimpreună
cu mine, adolescent urban, ignorant şi egoist, pe cîteva culmi ale
munţilor României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur. Iar pe
drum am putut bea apă de izvor, am gustat fructe pădureţe 
şi aromate,
am băut lapte din şiştar, nefiert, am mîncat 
mămăligă cu smîntînă
groasă şi brînză de burduf, cum poate că nu mai 
există, am ascultat
păsări nevăzute şi măiestre, despre care citisem basme 
şi care, pentru
mine, au căpătat astfel Nume.  
Omul român, om în esenţă, dar om român prin identitatea istorică 
şi
diferenţă specifică, dacă vrea să 
supravieţuiască, va trebui să
înceteze această gîlceava a prostului cu Lumea, să se împace cu
Codrul, să ajute pădurea să redevină ce-a fost, în loc 
să taie,
distrugă, vîndă în batjocură şi prostie ceea ce a mai 
rămas din Codru,
prin văile şi colinele României.
Astfel ne vom şi, mai ales, vă veţi pregăti pentru 
Rezistenţă şi
Reconstrucţie, rezistenţă şi reconstrucţie fizică 
şi morală, desigur.
Pentru a realiza Reconstrucţia, treburile politice nu mai nu mai pot
fi lăsate pe seama şi la îndemîna aşa zişilor politicieni
profesionişti, în majoritatea cazurilor nulităţi patentate, 
agramate
şi cefe groase, multe descendentele directe sau prin adopţie ale celor
din „iepoca de aur”, persoane care au dovedit deja, de o jumătate de
secol şi mai bine, „comunişti” sau „necomunişti”, că 
apără exclusiv
interese de clan, de grup sau individuale, că nu sunt în slujba marii
familii a cetăţenilor ţării ci doar în slujba micii lor 
familii, în
slujba celor care plătesc mai mult. Majoritatea oamenilor politici pe
care îi cunoaşteţi îşi construiesc carierele prin demagogie 
şi
oportunism, furt şi corupţie. Excepţiile sunt prea puţine 
pentru o
atît de mare nevoie de oameni buni şi cinstiţi cîtă nevoie are 
această
ţară unde ne-am născut. 
Nici aşa-zisa societate civilă, prin asociaţiile care pretind 
să vă
reprezinte, nu s-a aflat la înălţimea rolului pe care şi-l 
asumase, a
speranţelor cu care au fost investită.  Aşa că nu ne 
rămîne decît să
ne luăm inima-n dinţi şi să ne punem mintea la 
contribuţie, să ne
asumăm, adică, gospodăria ţării. Pentru asta, 
vădit fiind falimentul
metodelor folosite de o jumătate de secol şi mai bine, e nevoie 
să
inventăm metoda necesară. Cum? Nu am o reţeta, şi chiar 
de-aş avea una
nu cred că trebuie să o propun, dimpotrivă : doar să va 
îndemn să
căutaţi împreună soluţiile, cele potrivite firii şi 
locului. Nu
aplicînd modele străine de spiritul locului, nu traducînd
constituţiile altor ţări, cum s-a făcut de la 1945 încoace, 
prin
adoptarea unui model sovietic, apoi al unui model francez, amîndouă
inadecvate fiindcă izvodite de alte minţi şi în alte vremuri. 
Nu pot decît să repet ceea ce a fost şi va mai trebui să fie 
grija
noastră comună : îndemnul spre reînvăţarea speranţei, 
reactivarea
imaginarului social, visul cu ochii deschişi, munca. Principalul efort
individual şi colectiv trebuie orientat spre găsirea metodelor
eficiente de rezistenţă la uniformizarea care ne ameninţă. 
Comunismul
a fost o ideologie a uniformităţii, liberalismul globalizării 
conduce
spre acelaşi numitor comun alte generaţii în suferinţă, 
care nu mai au
nici măcar forţa de a se opune, fiindcă rîvniseră la 
această
uniformitate, prezentată de noii ideologi ai universalismului, ca
fiind o diversitate,  rîvniseră la un ideal de libertate individuală,
opus colectivismului comunist. Şi cînd momentul a venit, s-au scuturat
de răpciuga acestuia dar, din egoism, neatenţie şi grabă, 
s-au
descotorosit ca şi cum ar fi fost inutile, de toate valorile
comunitare, cele ce dau coeziune unei societăţi, fără de 
care nu mai
suntem nici măcar o hoardă, ci doar prunci rătăciţi la 
marginea
grupului animalelor adulte şi puternice, cei ce vor fi atacaţi mereu
de fiarele pînditoare. Fiindcă, dincolo de orice idealizări, grupurile
umane păstrează cu obstinaţie comportamente de haită 
şi de fiare.
Scopul acţiunii nostre ar fi păstrarea identităţii. Care 
identitate?
Suntem oare îndreptăţiţi să vorbim despre identitate în 
cazul unui
popor, în speţă în cazul unui popor ca acela românilor, despre care,
nu-i aşa, se ştie că e format din straturi de daci, de 
geţi, de
cetăţeni şi militari romani, din slavi şi alte popoare 
migratoare mai
mult sau mai puţin urgent sedentarizate. Se vor găsi desigur spirite
critice pentru a se întreba îngrijorate dacă nu vă aflaţi în 
faţa unui
discurs de extremă dreaptă. Vă spun : da - este un discurs de 
extremă
şi dreaptă saturaţie.
Cîteva proiecte se mai formulează totuşi, cîteva cărări mai 
sunt
deschise. Nu ne aflăm încă într-o fundătură.

Reciclarea miturilor şi crizele identitare
Punctul de plecare a reflecţiilor mele despre identitate, în contextul
unei existenţe de exilat cu vechime de aprope doua decenii, este
observarea problemelor psihologice, comportamentale pe care le
provoaca pierderile de „substanţă identitară" la indivizi şi
eforturile pe care indivizii, atunci cînd sunt conştienţi de pricinile
stărilor negative trăite, le fac ca să-şi recupereze 
rădăcinile şi
substanţa identitară.
Ipoteza va fi dezvoltată analogic. Pornesc, adică, de la ideea 
banală
că suferinţele indivizilor, crizele lor se reflectă în 
comportamentul
comunităţii din care fac parte. Folosesc deliberat cuvîntul
“comunitate“ în loc de naţiune pentru a evita o discuţie, oţioasa
acum, privind definiţia naţiunii.
Ce se întimplă însă atunci cînd fenomenele de criză 
identitară nu
ajung la nivelul conştiinţei ? Cum reacţionează indivizii 
sau
grupurile ? Ca în orice situatie analoagă, se caută derivative sau se
fac transferuri în alte domenii ale comportamentului de criză. De aici
credem noi, impreuna cu psiho-sociologii care se ocupa de această
categorie de fenomene, actele de violenţă, refuzul 
autorităţii,
dezintegrarea morală, dificultatea de integrare socială, cu grave
consecinţe asupra întregii societăţi căreia îi 
aparţin, cu atît mai
grave cu cît societatea însăşi este atinsă, lucrată, 
agresată de
fenomene de criza morala globală, de consecinţele dramatice ale
eforturile de adaptare, supusă la crize economice ciclice sau cronice.
Observaţiile pornesc din analiza propriului meu comportament, din
observarea membrilor familiei, şi în cercuri mai largi din atenţia
acordată populaţiilor imigrate în Franţa şi 
descendenţilor acestora,
în mijlocul cărora trăiesc şi/sau lucrez din 1987.
Comportamentul primei generaţii poate fi impregnat fie de dorinţa
intensă de integrare, de identificarea excedentară, ca un fel de
lepădare a pielii, sau chiar de o lepădare de sine. Paralel apar note
de xenofobie faţă de alte elemente alogene, heterogene care se 
exprimă
uneori chiar şi prin opţiuni politice extremiste, pe care unii
politicienii "localnici" le folosesc, le manipulează.
Numărul “străinilor“ europeni sau non-europeni naturalizaţi care
figurează pe listele candidaţilor propuşi de Frontul 
Naţional al lui
Jean Marie Le Pen nu este doar expresia unei şiretenii politice prin
care se caută eliminarea acuzei de rasism sau xenofobie, ci şi
expresia unui fenomen de "francizare" intensivă, cînd oportunismul
depăşeşte limitele obişnuite pînă la a deveni 
identificare compulsivă
cu modelul (indivizii devin "mai catolici decît papa").
În celelalte tabere politice sunt exploatate fenomenele inverse, de
refuz al integrării totale, printr-un „multiculturalism” programatic
care ascunde însă programul de integrare politică aparent 
democratică,
republicană tradiţională, cînd aceste grupuri ghetoizate se 
transformă
în mase de manevră ale socialiştilor sau comuniştilor localnici.
Generaţia a doua este atinsă de criza identitară, preia 
comportamente
ancilare sau dimpotrivă se revoltă, se autoexclude din societatea
majoritarilor, pentru a regăsi o identitate negativă. (“Suferinţa
urmaşilor“)
Revolta contra Tatălui, cel care nu mai poate transmite elementele
identitare, care şi-a pierdut autoritatea odata cu identitatea
originară, abandonată prin dislocare, devine comportamentul dominat.
Revolta contra societăţii derivă din prima.
S-ar putea crede că aceste fenomene privesc doar diversele grupuri de
imigranţi când, în realitate, ansamblul populaţiei unei 
ţări este
atins de crizele identitare. Chiar dacă mai puţin vizibile, 
mişcările
migratorii definesc ansamblul populaţiilor europene, inclusiv deci
populaţiile originare ale Franţei şi României ultimelor 
două secole,
de pildă. Nu este vorba doar de fluxurile migratorii transfrontaliere
ci de fluxurile interne a căror importanţă, insuficient 
cercetată, din
secolul al XVIII-lea şi pînă acum, rămîne mare. Aceste fluxuri 
interne
au efecte negative puternice căci dezmembrează familiile, rup
lanţurile trofice sociale, înstrăinează fratriile, îneacă 
în uitare
tradiţia şi dezleagă omul de locul său de origine, singurul 
care îi
poate oferi un sentiment de siguranţă stabil. (“Spaţiul 
mioritic“, în
cazul românilor, cu toate formele localismului creator).
Căci o definiţie minimalistă a patriotismului identitar ar fi
negativă : „aparţin identităţii elementele pe care nu le 
putem lua cu
noi atunci cînd plecăm."
Să pomenim doar, pentru istoria recenta a României, migraţia unei
părti a populaţiei moldoveneşti spre Ardeal în căutare de 
locuri de
muncă, între anii 60 şi 80 ai secolului XX, mişcare 
forţată de lipsa
dezvoltării industriale suficiente în zona de baştină, 
incapabilă de a
absorbi populaţia rurală excedentară creată de mecanizarea
agriculturii, migraţie internă încurajată de condiţiile 
salariale
superioare acordate proletariatului în formare forţată după 1950,
într-o ţară dominant agrară pînă atunci.
Sau, după 1990, masivele plecări de cetăţeni români spre 
Europa
occidentală. Cea mai importantă scurgere de populaţie din 
ultimele
două secole. Cine poate măsura consecinţele de pildă ale 
deplasării pe
lungi perioade, deci a lipsei din mediul familiar, astfel dezagregat,
a unor populaţii din satele Maramureşului sau Oaşului spre 
Franţa?
Care vor fi consecinţele îmbolnăvirii endemice cu boli sexual
transmisibile? În unele cazuri jumătate din populaţia în putere de
muncă a unei localităti traieşte 250 de zile din 365 în zona
pariziană, în localităţi că Nanterre de pildă, 
supravieţuind din furt,
muncă la negru, prostituţie masculină şi feminină, 
cerşitorie mascată
prin vînzarea de ziare. Consecinţele interne sunt dezastruoase : cele
demografice – depopularea masivă a unor localităţi, 
micşorarea ratei
natalităţii; cele sanitare – privind bolile cronice şi endemice
derivate din condiţiile extreme de existenţă în 
străinatate; cele
morale – degradarea prin pierderea mândriei (auto-aprecierii)
individuale şi de grup care nu mai este susţinută şi 
controlată de
nici o privire colectivă, comunitară, degradarea morală 
derivată din
practica furtului şi prostituţiei, a consumului de droguri. Ele pot
părea ireversibile.
De toate acestea responsabili sunt oamenii politici actuali, cei mai
iresponsabili cetăţeni ai României.
Dacă luăm în considerare intensitatea şi durata crizei 
imaginarului
social, adică totalul blocaj al gândirii sociale reformiste proiective
la nivelul maselor în Europa de Est, în ultimele cinci decenii,
asumarea unor idealuri impuse prin acculturaţie, lipsa de ideal social
sau transferarea idealului spre trecut, de pildă semnele clare de
revalorizare a epocii nazional-comuniste ca o „iepoca de aur“ în
raport cu prezentul, vom înţelege ce profunde traume produce criza
identitară, cauză şi efect a condiţiilor de existenţa 
evocate şi
invocate de noi mai sus.
Ce sunt aceste elemente indentitare, această substanţă 
identitară ?
Regăsim aici istoria şi geografia mitică, morala 
tradiţională, grila
de valori unde diferenţierea netă dintre bine şi rău ar 
trebui să
funcţioneze. Aici, tocmai aici naşte criza : diferenţa nu mai 
este
percepută clar, modelele lipsesc sau au fost declasate.
Absenţa tatălui, care lucrează, nu poate fi compensată de 
mamă.
Familiile mono-nucleare ale imigraţilor induc efecte încă şi mai
puternice asupra personalităţii copiilor, decît în cazul familiilor
migrante loco-clanice. Lipsa bunicilor, de asemenea, e catastrofală,
amnezică. Bunicii rămaşi departe, necunoscuţi, care nu au 
putut
transmite nimic despre rădăcini.
Aceste aspecte (cauze şi efecte) negative au natura lanţurilor
trofice. Le-am numit "lanţuri trofice sociale" şi vom considera 
că
omenirea nu se hraneşte doar cu substanţe alimentare ci şi cu, 
mai
ales cu substanţă psihică. (cf. Stéphane Lupaşcu, Cele trei 
materii
[Les trois matičres]). Ruperea lanţurilor trofice sociale are ecouri
în ansamblul structurii grupului, asupra continuumului
individual-familial-microsocial-uman. Decăderea din uman este
principala consecinţă.
În plan micro-social toate aceste fenomene au fost observate separat
dar manifestările lor nu au fost analizate şi puse în relaţie cu
fenomene analoage din continuumul macrosocial, comunitar, legătura
profundă nu a fost suficient analizată.
Ca şi cum trecerea, translaţia prin analogie ar avea în faţa un 
prag
de netrecut.
În numele spiritului critic şi a luptei contra sechelelor
nazional-comunismului, culturile Europei de est sunt pe cale să
abandoneze orice sisteme de apărare, să arunce peste bord drept
rebuturi ale comunismului, ultimele valori spirituale specifice care
au supravieţuit, de bine-de rău, tocmai nocivului universalism
comunist, şi să dinamiteze ultimele metereze de la 
înălţimea cărora se
mai putea nu doar apăra teritoriul spiritual comunitar ci vedea,
observa, supraveghea, şi deci inţelege, natura bătăliilor 
metafizice
mondiale, combate consecinţele lor des-tructive, morbide (de la morb —
adica boală) ce riscă să fie ireversibile, letale pentru 
comunitate şi
deci şi pentru indivizii care îi aparţin.

Ce se mai poate face ?
In primul rind trebuie revalorificate, redescoperite şi difuzate toate
valorile produse de aceste culturi. Nimic din ceea ce s-a produs în
culturile est-europene nu trebuie să ne fie străin, corolarul acestei
atitudini fiind cel care conturase acţiunea de recuperare a moştenirii
culturale în anii 70-80 în România, de pildă. E vorba de continuarea
unor acţiuni în spiritul celor deja începute în anii 80 ai secolului
trecut.
Editarea Bibliotecii de filosofie românească, începută sub îngrijirea
lui Constantin Noica, editarea lui Vasile Lovinescu, a operelor
sociologilor români din Şcoala Gusti, reeditarea lui Simion Mehedinţi,
a operei Brătienilor, inclusiv a istoricului care a scris despre un
spatiu geopolitic insuficient cunoscut şi valorificat de modernitate,
Marea Neagră, urmată de revalorificarea altor domenii cum ar fi
sociologia grupurilor, studiul arhivelor, care trebuie să fie deschise
integral, imedita după inventarierea lor. O memorie socială şi
istorică inertă şi intangibilă este tot atît de 
periculoasă social ca
şi amnezia. Au rămas, pînă în 1990, drept tabuuri editoriale 
zonele
geopoliticii, valorificate prin Ion Conea, a statisticii generale şi
sociologiei că şi a etno-statisticii, prin Anton Golopenţia,
publicarea unor documente de istorie recentă, memorialistica politica
şi neconformistă, şi (re)editarea integrală a 
cărţilor care fuseseră
cenzurate şi ciopîrţite sub comunişti. Dupa 1990, în oarecare 
măsura
aceste acţiuni continuă, dar ele se pierd sub avalanşa 
maculaturii
editoriale. Dezastrul se adînceşte datorită excrocheriei unor editori
care încasează sponsorizări pentru carţi aşa-zis greu 
vandabile, dar
nu difuzează produsele acestea decît în tiraje simbolice; invizibile
şi ele pe piaţa cărţii datorită destrămarii 
sistemului centralizat de
difuzare, înlocuit cu reţele private, devenite afaceri în loc să fie
servicii naţionale. Nimeni, nici măcar cataloagele bibliotecilor
încadrate în sistemul exemplarelor obligatorii ale instituţiei
Depozitului legal, nu mai dă seama de ansamblul producţiei editoriale
din România. De la ultracentralizare am ajuns la ultradezordine.
Dar scăderea vertiginoasa a nivelului de trai, a puterii de cumpărare
în general şi a bugetului cultural în special, prăbuşirea 
prestigiului
social al meseriilor intelectuale, dizlocarea acestora din vîrful
ierarhiei valorice de către meseriile suferind de platfus intelectual
şi de învîrteală cronică, de genul avocaturii – (nu uit să 
fac elogiul
minorităţilor din aceste domenii pentru care meseria continuă 
să se
supună unui cod etic şi să aibă un conţinut 
intelectual : modelul
avocatului intelectual Petre Pandrea există, rezistă şi poate 
servi ca
model moral mai tinerilor „rătăciţi”) – ; duce la pierderea
contactului între această cultură abia recuperată şi 
beneficiarii ei
teoretici, tinerii şi adulţii şcolarizaţi. Sub pretextul 
liberei
informări, sub presiunea permanentă a actualităţii se 
importă nu doar
ceea ce cultura lumii a produs superior ci şi rebuturile acestei
culturi, ceea ce induce procese de intoxicare, fără ca să se 
ofere
antidotul.
În acelaşi timp structurile organizatorice ale economiei de stat
centralizate, planificate au fost dinamitate, fără ca instituţii 
şi
întreprinderi specializate să fie capabile să le ia locul, sau, cînd
există, ele să practice o politica de preţuri acordată la 
realităţi.
Un exemplu : producţia de carte din România revine aproape la acelaşi
preţ cu cea din Occident (Franţa, de pildă) întrucît se 
bazează mai
ales pe hârtie importată. Toată producţia de hîrtie locală 
pare să fi
dispărut, deşi fabrici de celuloză şi hîrtie mai 
există, devenite
proprietatea unor străini. De pildă, se importă deci hîrtie din 
Italia
sau Austria, produsă probabil în România, cu celuloză de origine
locală, după ce aceasta este exportată. Probabil doar simbolic, 
fără
ca să se mişte din magaziile vechilor fabrici româneşti. Dar 
această
celuloză de sursă internă (care ar putea deci fi mai 
ieftină) este
vîndută la preţul pieţii occidentale, unde hîrtia este 
scumpă fiind şi
suprataxată ca industrie poluantă.
Bazele agriculturii colectiviste, fermele ceapeurilor, au explodat
pentru a lăsa loc unei învălmăşeli libere, în 
condiţiile în care
agricultura nu mai este subvenţionată, planificată iar statul se
dezangajează complet. Şi în care producători particulari, 
fără dotare
tehnică corespunzătoare, generează mici cantităţi de 
produse similare,
fiecare pe micul său teren, în condiţiile unei agriculturi de început
de secol XX, şi deci inadecvate pentru dezvoltare, cu un preţ ridicat
corespunzător puterii scăzute de cumpărare locale, 
concuraţi de
producţia agricolă industrială din Occident, importată, 
subvenţionată
şi dominantă.
Artizanatul, aducător de plus valoare, este şi el delăsat în 
favoarea
unui import inutil sau unei producţii de imitaţii la modă.
Şcolile de meserii îşi pierd definitiv prestigiul.
Cîteva facultăti standard, cunoscute ca fiind producătoare de
profesiuni bănoase se erijeaza în oficine generatoare ale noii elite :
Dreptul, mai ales, Comerţul apoi Ziaristica, Comunicarea, Sociologia,
înţeleasă ca activitate lucrativă de analiză a 
electoratului şi de
producere de sondaje la cerere, pe cînd Medicina şi Ingineria işi
pierd din prestigiu, pe care din motive financiare, de putere şi rol
îl cuceriseră în anii comunismului. O supraproducţie în categoriile
socio-profesionale urcătoare, supra-reprezentate, asemenea celei din
anii 1920-1940; dezechilibrează nu doar scara meseriilor ci şi
mentalităţile, idealurile, cîştigul uşor şi 
manipularea legilor
devenind scopuri de carieră.
Dar aspectul cel mai neliniştitor este punerea în vînzare a
teritoriului comunitar. Nu este vorba de darea lui în folosinţă,
pentru o exploatare mai raţională, ci de vînzarea terenurilor agricole
şi forestiere, a subsolului în proprietate deplină unor 
cetăţeni
străini. Nu e vorba de a motiva o xenofobie oarecare. Ci de  temeinica
îngrijorare că, neinteresaţi de păstrarea echilibrului ecologic
într-un teritoriu unde acţionează precum lăcustele, aceşti 
proprietari
neînţelepţi vor distruge ceea ce a mai rămas nedistrus de unii 
din
cetăţenii iresponsabili ai României.  
Ceea ce induce efecte de o sălbăticie teribilă este totala 
neglijare a
factorului timp (deversarea de cianură în râuri, dislocare
populaţiilor şi distrugerile de mediu, de peisaj - în cazuri cunoscute
precum Roşia Montana- dar şi în alte sute de cazuri mai puţin
mediatizate). Nu e vorba deci doar de străini ci de toţi acei 
cetaţeni
ai României care ignoră în numele unei „rentabilităţi” imediate, 
orice
preocupare de prezervare şi reînnoire a resurselor naturale, în
special a pădurilor, fînaţelor şi rîurilor. 
Nu are rost să mi se spuna că astfel de procese de expansiune şi
exploatare au avut loc în secolul XIX în Europa, continuă azi în
Africa sau Asia sub ocupaţie rusă, că industrializarea le 
impune, sau
că pînă şi „comuniştii“ au acţionat aşa, vezi 
exploatările de sulf din
epoca Ceauşescu sau catastrofele ecologice de la Turda, Bicaz şi 
Copşa
Mică, din Deltă, în ultimii 50 de ani, că America de Sud 
suferă de
aceleaşi teribile plăgi ale distrugerii. Chiar dacă a fost sau 
este
aşa, nu există nici un motiv să se persevereze diabolic sub 
pretextul
unui interes imediat, cu o viziune oportunistă şi sălbatic
capitalist-industrialistă.

Dar cine va putea schimba aceasta tendinta susţinuta de clasa politica
reciclată, a foştilor activişti şi securişti 
deveniţi investitori
şi/sau excroci? Din cine se vor recruta şi cum se va recompune o clasa
politică responsabilă, morală, pentru care codul etic al servirii
comunităţii să nu fie o vorbă goală. În secolul al 
XIX-lea şi în prima
jumatate a secolului XX, personalităţile de tip conservator, care
acţionau ca reformiştii europenişti, au construit un stat 
şi o naţiune
: Mihail Kogălniceanu, Al. Ion Cuza, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu,
Constantin Stere, Onisifor Ghibu, şi au fost susţinuţi de 
ceilalti
intelectuali constructivi, nu revoluţionari ci conservatori. Paradoxul
masonilor conservatori. Nu importă cum se numeau atunci partidele lor,
ci conteaza ce făceau membrii lor. 
Actualmente compoziţia pe meserii a Parlamentului României se apropie
semnificativ de cea dinainte de 1944.
(http://diasan.vsat.ro/pls/parlam/de1?c=2 & o = 0) 
Doar că veniturile salariale ale acestor noi oameni politici sunt,
pentru pretenţiile lor sociale, de parvenire şi îmbogăţire 
rapidă,
prea insignifiante pentru a-i face independenţi de grupurile de
presiune şi mai ales a-i imuniza la tentaţiile corupţiei de 
toata mâna.

Şi acum, ce facem? 
Printre altele, interpretările lui Vasile Lovinescu, mai ales cele
dedicate basmelor românesti, dincolo de unele afirmaţii greu de
controlat, ne pot permite să integrăm observaţiile noastre 
empirice
intr-o sistematică analitică.
Putem inţelege, pe aceasta cale aparent întortocheată, două 
lucruri
esenţiale. 
1. Între planul mitic şi planul social nu exista nici o discontinuitate.
Să ne dăm seama că planul mitic este liantul identitar de care 
orice
grup uman are nevoie pentru a fi un grup structurat, un cristal şi nu
o soluţie, nici măcar suprasaturată, sau o baltă cu 
mormoloci din care
nu vor ieşi niciodată broaşte. Derivă de aici faptul 
că basmele (nu
toate ci mai ales acelea parabolice, cu împăraţi) nu sunt 
construcţii
ale imaginaţiei populare de tradiţie orală şi de sorginte 
„joas㔠ci
produsele unei transmisii orale, descendente, anterioară civilizaţiei
scrisului şi tiparului, a Tradiţiei, a cărei producţie 
şi sursă se
află în pătura cultă, din preajma Regilor şi Preoţilor 
(magilor). 
2. Între critica utilizarii manipulatorii, politice a miturilor,
critica mereu necesară şi urgentă, şi critica distructiva a 
miturilor
identitare însele, cele care sublimează identitatea „tribală”, trebuie
realizată, trasată o limită, pentru a reuşi stavilirea 
procesului
distructiv pe care critica miturilor identitare, devenită o nouă
ideologie oportunistă, îl generează.
Lucian Boia, un istoric inteligent, critic al ideologiei şi
mitografiei comuniste, a fost transformat, de unii comentatori naivi,
proşti sau interesaţi, în ideolog al noii destructurări, pe 
fondul
vidului de simbolizare care s-a produs după căderea regimului
nazional-comunist. Lui Lucian Boia i-a fost dat, ba chiar i s-a
propus/impus de către unii comentatori excesivi – iară el s-a
complăcut o vreme să-l joace din orgoliu intelectual – un rol de
ideolog, în aşteptarea umplerii acestui vid, un rol pe care un istoric
nu avea de ce să şi-l asume, întrucît rolul său de critic al unei
istoriografii mercenare se terminase. (Deşi nu suficient de profundă
şi explicită, în căutarea zonelor cu adevărat vulnerabile, 
menţionăm
una din excepţii : critica, din unghi istoric identitar, adusă de
istoricul clujean Ion Aurel Pop, operei demistificatoare la adresa
„mitografiei comuniste” a istoricului Lucian Boia.)
Se aştepta, după 1990, reideologizarea şi resimbolizarea de tip
mondialist-capitalist, lucru care se produce acum şi la care
contribuie intelectualii sponsorizaţi, democraţii de faţadă,
umanitarişti de paradă sau naivi apolitici, dar complet 
dezarmaţi,
motivaţi mental şi mai ales moral de nevoia de a-şi găsi o 
utilitate
socială remunerată, care să le dea fundament şi 
legitimitate socială
lor şi legitimitate politica comuniştilor reciclaţi mai 
spălăţei,
pătură clanică ale cărei rezervă de cadre au devenit 
mai sus
pomenitele categorii de „intelectuali”. Presa opozitsionistă, fost
disidentă,  a devenit bastionul noii ideologii oportuniste.

Semnele de alarmă pe care comunitatea le dă, şi pe care le-am 
evocat,
ca şi luciditatea proiectivă şi prospectivă, ne 
îndeamnă să credem că
trebuie făcut ceva pentru a încetini şi opri aceste procese de
dezagregare socială. Măcar pentru a permite stabilizarea
instituţională în România, ca şi în alte ţări ale 
Europei de Est,
întărirea sistemului juridic independent şi frînarea exportului de
capitaluri noi spre pieţele financiare occidentale. E nevoie (şi
trebuie căutate, inventate deci, metodele) pentru că, prin difuzare
culturală şi reiniţializare, miturile să fie regăsite 
şi repuse la
baza societăţii, la începutul lanţului trofic.
Aceasta acţiune de rezistenţă şi reconstrucţie nu 
poate fi doar rolul
statului, al unui partid de guvernămînt sau din opoziţie, nici doar
rolul şcolii. Astfel de organisme sociale au tendinţa naturală 
de a se
servi de mituri în scopuri politice, iar scopurile politice nu sunt
scopuri de interes general, deşi ar trebui, şi organismele respective
se proclamă apărătoare ale valorilor fondatoare, pe care le 
redefinesc
periodic.
Fenomenul iradierii miturilor fondatoare, din centre iniţiatice
diverse, cunoscute sau necunoscute, vizibile sau invizibile poate fi
Calea Regală. 
Riscurile sunt cele cunoscute : mărirea influenţei sectelor, a
societăţilor secrete diverse, care recuperează dar şi 
degradează
miturile, transformate în marfă; manipularea poltică. Dar ele trebuie
asumate şi compensate.
Mircea Eliade, CG Jung, Julius Evola, René Guénon, Gilbert Durand,  au
fost printre puţinii gânditori europeni care au recunoscut prezenţa
miturilor în formele degradate ale modernităţii, în diferitele
activităţi umane şi colective (de la adepţii OZN -urilor la 
grupurile
de războinci paint bal : "Culorile războiului"), şi au încercat 
să
meargă mai departe pe calea regăsirii Tradiţiei şi a 
explicării
fundamentelor socialităţii umane.
Unii sociologii (ca Michel Mafessoli în Franţa) au studiat
activitătile umane mitografice şi solidarităţile tribale 
reconstituite
sau inventate, la baza cărora se află aceste activităţi.
Intelectualii români, filosofi, etnologi, istorici sau sociologi, au
cercetat, dezvăluit, valorificat gândirea mitică. De la N. 
Densuşianu
la Vasile Pârvan sau la N. Iorga, de la Mircea Eliade la Constantin
Noica, de la Vasile Lovinescu la Eduard Pamfil şi Doru Ogodescu. 
Fără
să-i uităm pe savanţii etnografi şi antropologi 
străini interesaţi de
cultura românilor.
Intelectualii care, la noi sau în general în culturile de tip
european, au practicat  sau practică criticismul „progresist”,
aşa-zişii moderni, sunt inşi care au un dispreţ prostesc 
faţă de
înaintaşi, pe care îi consideră automat primitivi şi incapabili 
de
înţelegerea profundă a realului. Orice lectură normală a 
textelor
filosofice, literare sau istorice, geografice ale antichităţii, de la
Socrate la Strabon, sau de la Sfântul Augustin la Nicolaus Cusanus,
dovedeşte că nu de prostie şi „primitivisme” sufereau 
aceştia, ci,
eventual, de lipsă de informaţie. Principalele întrebări privind
umanul au fost puse definitiv atunci, chiar dacă răspunsurile erau
uneori inexacte, fără a fi decît rareori inadecvate.
Dar acum e vorba nu doar de studierea mitologiei ci de salvarea ei, de
regenerarea acesteia pentru a răspunde agresivităţii lumii
„postmoderne" în care criza identitară este exploatată politic,
întreţinută de grupuri şi guverne care, de altfel, în interiorul 
lor,
cultivă gândirea mitică şi structureaza cu ajutorul ei 
identităţi noi
şi puternice, în timp ce în exterior atacă şi 
destructurează alte
identităţi prin raţionalizarea excesivă, prin ideologizarea 
şi
politizarea miturilor, prin ridiculizare şi subminare pseudo-critica a
miturilor „adversarilor” reali sau potenţiali. (Se pot da destule
exemple din propaganda politica americană, rusă, israelienă, .)
Comunităţile Europei de Est sunt mai fragile ca niciodată. Intre 
1945
şi 1990 ele au fost supuse unei acculturaţii violente din partea
sistemului de propagandă sovietic, cu scopul asigurării controlului
politic, social şi economic al acestor teritorii şi state. După 
1990
ele nu au putut să respire liber nici o clipă, invadate de droguri,
şomaj, infometare endemică, import excesiv. În vreme ce reformele
inadecvate, avortate sau amînate au generat aurolacii, şomerii,
pensionarii muribunzi, sindicaliştii manipulaţi de serviciile secrete
şi mafioţii ce finantează asociaţii umanitare şi 
turnee de tenis open
(vezi cazul relativ recent al excrocului Sever Mureşan, care îl
invitase ca umbrelă (probabil bine remunerată, precum directorul
întreprinderii de coarne şi copite din romanul lui Ilf şi Petrov), pe
Bush–tatăl la Bucureşti pentru un turneu de tenis open, în care
vînzarea spaţiului publicitar, la preţuri extraordinare, se negocia,
în Franţa, pe un număr de telefon mobil, în numele unei agenţii
nedeclarate), pentru spălarea banilor scoşi din prostituţie 
masculină
şi feminină, pedofilie organizată,  export de copii 
înfiaţi, comerţ 
de droguri şi trafic de influenţă.
Ziarele sunt plin de probe că a avut loc lichidarea, în numele
economiei de piaţă, a bunurilor sociale care mai aveau o oarecare
valoare, de fapt transferul pe nimica toată a acestor bunuri în
mâinile unor excroci (Băncile noi, falimentate cu acordul BNR,
excrocii care obţin imprumuturi imense fără garanţii 
şi acoperire :
Sever Muresan şi atîţia alţii) şi export de beneficii, 
fără
reinvestirea lor în teritoriul neo-colonial, complet dependent.
Comunitatea românească din România este victima acestor agresiuni
contra duhului, contra materiei psihice adică, din care suntem
formaţi, contra sentimentului de apartenenţă, de mândrie, de
continuitate, de solidaritate. Se atacă încă o dată bazele
civilizaţiei românesti însăşi. Iar uneltele sunt extrase din 
arsenalul
de elemente clasice dintre cele mai superficiale ale „modernităţii
târzii" pînă la sistematica propagandei şi manipulării, 
interdicţia
recuperării integrale a tradiţiei, deformarea acesteia prin
propagandă, impunerea unei autocritici excesive şi dezechilibrate în
raport cu practicile comunităţilor limitrofe sau integrate (unguri,
ucrainieni, ruşi, sârbi, bulgari, polonezi, germani sau evrei) şi
modelatoare (francezi, americani, ruşi, greci, turci), în numele
intereselor acestor altor comunităţi, ca şi prin crearea 
artificială a
bazei pentru o culpabilizare colectivă, în numele memoriei şi
justiţiei celor tari (dulăilor) aplicată doar celor slabi 
(căţeilor).
Denigrarea valorilor comunităţii românesti, care au crescut şi 
s-au
definit din chiar necesităţile de existenţă ale acesteia, se
realizează sub diferite pretexte, dintre care cele mai curente sunt
aşa-zisa stare de xenofobie tradiţională, inventarea unui 
antisemitism
metafizic, anisitoric şi intrinsec, a unor pogromuri şi acţiuni
genocidare care, deşi au responsabili juridic şi moral definiţi, 
sunt
extinse la scara comportamentului comunitar; a rarităţii sau a lipsei
de contribuţii „semnificative” (cine le defineşte dacă sunt sau 
nu
sunt astfel?) la cultura universală. 
Există chiar o amară şi radicală "demonstraţie" a lui 
Ioan Petru
Culianu, un strigăt de disperare prost plasată în context european,
lamentare pe baza unui imens complex de superioritate-inferioritate,
plîngere nu complet inutilă, ci doar prost interpretată de cei care o
cunosc), etc., etc.
Realităţile istorice, de genul celor mai sus înşirate, nu sunt
explicate, ci recadrate, încadrate anacronic, analizate doar din
unghiul actualităţii, adică din perspectiva decalogului
pseudo-umanitarist, a corectitudinii politice, a aşa-zisei 
apărări a
drepturilor omului, a dreptului minorităţilor (îndreptate ele însele
în acest fel spre ghetoizări forţate, în numele ideologiei
solidarităţii etnice – sub lozinca "Inainte de toate suntem…" şi 
a
supravieţuirii, ca şi cum deciziile şi actiunile respective nu 
ar fi
avut cauze, cronologii şi nu s-ar fi încadrat în serii istorice şi
sociale similare cu cele ale altor comunităţi şi cu 
comportamentele
altor clase politice. Nu este vorba de a evita o judecata istorică şi
morală ci de a evita anacronismul şi prejudecata, ca şi 
moralismul
unor superiorităţi inexistente.
Complexele de inferioritate care ni le-am inculcat noi inşine, prin
intelectualii nostri de serviciu, sunt exploatate cu minuţie de
propaganda altor neamuri.
Ar fi ridicol să cădem în ghearele unei paranoia naţionale. Nu 
vedem
aici un complot impotriva poporului român ci o conjuncţie de fenomene
complexe al caror sens şi semnificaţie trebuie analizate lucid, dar
ale căror efecte nocive trebuie stopate urgent prin cea mai
inteligentă şi ieftina metodă : reciclarea şi revalorizarea 
miturilor.
Pentru toate celelalte soluţii : reforma economică, lupta impotriva
corupţiei, recuperarea instinctului de creaţie prin muncă, 
blocarea
exportului de capital, reconstituirea şi moralizarea clasei politice,
contra-propaganda, cercetarea ştiintifică fundamentală şi
aplicată, etc, trebuiesc bani, mulţi bani. De unde ?

Suntem în fata necesităţii de a recunoaşte în reciclarea 
miturilor un
act de autoapărare, de supravieţuire, de cultivare a minţii 
şi a
ţŕrinii spirituale, fără de care recădem în starea de 
animale. Doar
spiritul este universal. Dar el se întrupează în identităţi. Nu 
există
identitate umană globală, ci doar identităţi regionale sau 
statale,
comunităţile etnice adică, singurele care pot fi cuprinse, 
înţelese şi
menţinute în echilibru, pentru moment, singurele în care individul,
liber şi înspăimîntător de singur, se poate simti solidar 
şi protejat.
Protejat de morbul pierderii fiinţei.
Estimp, adică în acest spaţiu şi în acest timp.

De aceea se cuvine să cunoaşteţi tradiţia, adică Legea 
nescrisă, şi să
faceţi Legile în acest spirit, să le respectaţi apoi în litera 
şi
spiritul lor, căci ele sunt instrumentele Rezistenţei şi 
Reconstrucţiei.
Deveniţi astfel slujitori şi apărători ai Duhului, 
intelectuali
adevăraţi, creatori de spirit în respectul Materiei, care e spirit
întrupat. Şi muncitorii, şi ţăranii sunt, cînd îi 
ajută mintea, nu
cartea ci memoria, înţelepţi, adică adevăraţi 
intelectuali.
Suntem toţi fii Ţărînei şi ai Apelor deasupra căreia a 
suflat Duhul,
ca furtuna deasupra feţei Mării.
Mă simt un privilegiat. Nu prin titluri şi lefuri, cariere şi 
familie.
Ci fiindcă fac parte dintre aceia care au mai văzut plutaşi pe
Bistriţa sau pe Dorna, au auzit cum coboară duruind lemnul din munte.
Eu ştiu ce este un „hait”, am văzut urşi mâncînd fructe în 
aceiaşi
vreme cu mine, de partea cealaltă a zmeurişului; am cuprins în 
braţe,
în pădurile de la poalele Pietrelor Doamnei din Rarău, copaci mai
groşi ca trunchiul a trei bărbaţi maturi. Gîndind la aceste 
întîmplări
normale, dar care pot fi şi citite ca miraculoase, am putut rezista în
ţinutul Soarelui Apune, care nu mă primea ca pe fiul său.
Pentru a rezista şi Domniile Voastre, Cuconii mei, ar fi nevoie să
cunoaşteţi locurile de baştină ale lumii voastre, să 
nu le uitaţi
feţele oriunde v-ar duce soarta sau vrerea. Le veţi cunoaşte
cutreierîndu-le de mici, cu taţii, mamele şi fraţii voştri, 
apoi, mai
tîrziu, dimpreună cu pruncii voştri.
Astfel le veţi cuprinde şi desluşi tainele luminoase şi 
întunecate,
iar locurile vă vor protegui, de va veni vremea primejdiei. Care va veni.
Nu e un discurs apocaliptic. Nu vă îndemn să urcaţi la cer ca 
să vă
salvaţi, nici să vă supuneţi celor care vă promit 
salvarea.
Dimpotrivă, salvarea va veni din voi, ea va veni din rămînerea pe loc,
din statornicie, din înrădăcinare, din răsădire. Ea este 
aici, Hic et
nunc.
Vă îndemn să învăţaţi a vă cunoaşte vecinii 
şi deci să vă preţuiţi
vecinii. Ei vă pot fi prieteni sau vrăjmaşi, uneori mereu 
prieteni şi
rareori mereu vrăjmaşi. Dar şi dacă undeva şi cîndva 
vrăjmaşia v-ar
răzbi, preţuiti-i, învăţaţi-le limba, 
înţelegeţi-le obiceiurile,
aflaţi-le istoria. Vă veţi înţelege mai bine pe voi 
înşivă. Vă veţi
înţelege mai uşor cu ei, veţi şti cum să le 
vorbiţi, cum să le arătaţi
că îi preţuiţi, că nu vă e frică de ei, că 
nici lor nu trebuie să le
fie frică de voi,  fiindcă palma voastră e deschisă şi 
nu ascunde
pietre sau arme. Dar că vreţi să fiţi respectaţi, cu 
obiceiurile
voastre chiar aşa diferite cum sunt de-ale lor, că nu vreţi 
să îi
faceţi să devină asemenea vouă, că nu veţi 
accepta să deveniţi
asemenea lor, fiindcă toate neamurile sunt frumoase iar orice copil e
frumos pentru părinţii săi.
Nu vă lăsaţi stăpîniţi de cei ce se propun drept 
intermediari, tîlmaci
sau dragomani. Aceştia vor încerca adesea să-şi folosească 
poziţia
privilegiată pentru a vă învrăjbi cu vecinii, inventînd 
primejdii,
comploturi, pentru a cîştiga foloase proprii, îndemnîndu-vă la 
harţă
şi suspiciune. Vecinii trebuie să ştie că 
înţelegeţi vorba lor, că
aveţi ştire de planurile lor şi că e mai bine să 
vă fie prieteni,
fiindcă sunteţi vecini, decît să-şi caute prieteni de ocazie
depărtaţi, complici de o clipă pentru a obţine în contra 
voastră,
avantaje temporare de putere şi bogăţie.
Împreunaţi-vă cu cei din neamul vostru, cu ei veţi face coconi 
de vază
pentru care merită să adunaţi şi să vegheaţi. Dar 
nu vă fie frică de
muierile vecinilor sau de bărbaţii lor. Dacă le respectaţi 
rînduiala,
ei vor respecta-o pe a voastră. A trăi după două rînduieli 
bune e mai
bine decît a trăi după o singură rînduială, dar 
proastă.
Fiinţa noastră se face din laptele de ţîţă al Mamei, 
din bucatele pe
care Dînsa le-a gătit pentru noi, din poveştile pe care ni le-a
susurat şi din încrîngăturile de neamuri despre care ne-au vorbit ea,
părinţii. Memoria individuală păstrează memoria 
colectivă. Pare simplu
şi adevărat, dar împrejurările schimbate adună greu bunicii 
cu
nepoţii, transvazarea memoriei nu mai are loc decît rar şi nu
îndestul. Neamurile încep să creadă că nici nu mai au nevoie de
memorie, că vieţuirea în prezent e singura valoare. Şi uită,
golindu-se de sevă, secate precum pâraiele  ale căror surse s-au
înnămolit, invadate de deşeuri, de gunoaie şi de idei 
preconcepute.
Uită, precum nepoţii cărora bunicii le-au pierit în 
războaie sau,
amnezici şi depărtaţi, nu mai simt îndemnul să 
povestească sau să
îndemne să li se pună întrebări.
De unde venim, cine suntem, încotro mergem nu sunt întrebări fără
importanţă pe care nici n-ar mai merita să (ni) le punem, ci cu
adevărat primele şi cele mai importante întrebări omeneşti.
Genealogia, cronologia şi memoria sunt cele trei surse ale
continuităţii, mamelele - precum ţîţele Reparatei poetului 
Brumaru –
din care sugem laptele statorniciei de familie, de trib sau de neam.
Sursele vizibile sunt arhivele. Nu lăsaţi să vă fie 
îngrădit măcar şi
pentru o clipă, accesul la arhive. Puternicii zilei vor încerca să o
facă pentru a vă castra de memorie şi a vă supune.
Nu e ruşinos să dăinui.
Semnele Cerului, Apei şi Pămîntului, peste care şuieră 
Vîntul, să vă
fie cunoscute, să le luaţi din cărţile vechi sau din gura 
părinţilor,
de e nevoie chiar cu oarecare violenţă. Cine nu ştie să 
citească
semnele zborului rîndunicilor, susurul izvoarelor, şuieratul vîntului,
nu e pregătit nici pentru viaţă şi nici pentru moarte. 
Puteţi pierde tot, nu îngăduiţi să vi se confişte 
Speranţa şi Memoria.
Şi faceţi distincţia între Autoritate şi Putere. Puterea 
actuală nu
are autoritate. Şi nimic nu i-o poate conferi. Clasa politică 
actuală
este aproape fără excepţie o nouă burghezie , descendenta 
„burgheziei
roşii”, ambele – clase sociale exclusiv preocupate de propriile
interese. Pentru acestea progres însemna progresul afacerilor proprii
iar tradiţia nu are alt scop decît conservarea bunurilor obţinute prin
fraudă.
Nu la acest progres visăm şi nu la această tradiţie se 
cuvine să ne
referim.
Dan Culcer
21 martie 2003, 18 august 2006







Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! 
Yahoo! Groups Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    [EMAIL PROTECTED]

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/
 



Raspunde prin e-mail lui