http://www.interesulpublic.ro/gardA_14/recompensa-pentru-hoti_8754

De aici se vede ca nu numai la Rosia a fost coruptie, aurul minjeste...

Peter


Oficialii Ministerului Culturii au plătit ilegal unui inculpat din
dosarul „Aurul Dacilor" 200.000 de euro, apoi l-au transformat în
martor al acuzării, în expert internaţional şi au împărţit banii.

Reporterii „Interesul Public" au intrat în posesia unor mail-uri
schimbate între reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor,
Mircea Angelescu, şi unul dintre învinuiţii devenit martor-expert în
dosarul „Aurul dacic", Barbra Deppert-Lippitz, ce dovedesc modalitatea
bizară în care au fost răscumpărate brăţările dacice.

Angelescu o roagă pe experta Lippitz să îi confirme dacă sumele
menţionate de el în mail sunt cele care trebuie livrate în contul său
de statul român, deşi, potrivit legii, ar fi trebuit să existe o
negociere oficială între cei care deţineau podoabele şi MCC, ca
reprezentant al statului român.

Autorităţile române au susţinut că au recuperat brăţările în baza
Convenţiei Unidroit, ratificată de România prin Legea 149 din 24 iulie
1997. Potrivit acestei convenţii, deţinătorul unor bunuri culturale
mobile furate dintr-un stat sau exportate ilegal poate primi
despăgubiri doar dacă se dovedeşte că nu a avut cum să ştie că acestea
sunt furate şi a fost, prin urmare, cumpărător de bună-credinţă.
Altfel, statul din care au fost furate bunurile poate să ceară instan-
ţelor de judecată din ţara deţinătorului să impună acestuia returnarea
bunurilor. MCC a susţinut că buna-credinţă a deţinătorului a fost
demonstrată de către procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia, cei care le-au şi trimis actele din care reieşeau
sumele ce trebuiau plătite.


Numai că, de-a lungul anchetei penale, procurorii au susţinut că nu au
avut contact direct cu deţinătorii podoabelor, ci doar prin
intermediul expertului Lippitz. Ba mai mult, procurorii au declarat că
reprezentanţii MCC sunt cei care s-au ocupat de răscumpărarea
podoabelor.

Vă vom demonstra, în cele ce urmează, modalitatea bizară şi la limita
legii prin care autorităţile române au ales să plătească sute de mii
de euro din bani publici pe nişte brăţări despre a căror autenticitate
sau apartenenţă nu s-a putut pronunţa fără putinţă de tăgadă niciun
expert autorizat din România sau din lume.

De asemenea, vă vom informa cu privire la motivul pentru care MCC,
împreună cu procurorii, nu au ales să parcurgă traseul prevăzut de
lege şi de Convenţia Unidroit, pentru a ajunge la adevăr. Şi mai ales
pentru a recupera brăţările fără a plăti sute de mii de euro din
bugetul de stat. Variantele pe care procurorii, împreună cu
reprezentanţii MCC, le aveau la dispoziţie erau două: ori nu puneau în
discuţie, conform Convenţiei Unidroit buna-credinţă a deţinătorilor
podoabelor, şi le plăteau acestora sumele pe care le cereau pentru
răscumpărarea brăţărilor, ori mergeau în faţa instanţelor din ţările
în care au fost descoperite podoabele şi demonstrau că aceştia nu au
fost de bună-credinţă, că podoabele sunt bunuri culturale mobile,
conform Legii 182/2000, şi cereau judecătorilor să impună predarea
brăţărilor.

Autorităţile din România au ales calea cea mai simplă. Au plătit din
banii publici. Asta pentru că nimeni nu demonstrase autenticitatea
brăţărilor şi, mai ales, pentru că acestea nu făceau parte din
patrimoniul cultural naţional. Dar procurorii şi MCC erau prea adânc
implicaţi în dosarul penal „Aurul Dacilor" ca să mai ţină cont de
câteva sute de mii de euro. Motiv pentru care au recurs la un târg cu
expertul Barbra Deppert Lippitz, astfel încât statul român să
plătească sumele cerute de acesta, iar brăţările să intre în
patrimoniul cultural naţional. Târgul a fost menit să asigure, pe de o
parte, capital politic ministrului Culturii, şi nu numai, şi, pe de
altă parte, justificarea prin succes a banilor cheltuiţi de
anchetatorii de la Alba Iulia, în instrumentarea cauzei „Aurul
Dacilor".

Barbra Deppert-Lippitz a fost, în primă fază, suspectă în acest caz.
Procurorii din Alba au susţinut că ea a fost cea care a anunţat
autorităţile române despre existenţa unor brăţări posibil dacice,
posibil din România. Fiind singurul liant dintre traficanţii de
antichităţi şi cumpărători, procurorii au făcut o comisie rogatorie şi
i-au controlat acesteia domiciliul, în speranţa că vor descoperi ceva.

Din învinuit, intermediar al banilor

Nu ştim exact care a fost rezultatul percheziţiei. Cert este că Barbra
Deppert-Lippitz a devenit în scurt timp martor-expert în cauza penală.
Şi intermediar „în acte" între statul român şi deţinător. Astfel, toţi
banii pe care MCC i-a plătit pentru răscumpărarea a patru brăţări au
intrat în conturile acesteia, fără ca statul român să ştie unde au
ajuns banii mai departe. Reporterii „Interesul Public" au intrat în
posesia unor mail-uri dintre Angelescu şi Lippitz, (vezi facsimil) pe
care reprezentantul MCC le-a depus la dosarul cauzei ca fiind o probă
a faptului că tranzacţia a fost una legală. Numai că, din mail-ul
trimis de Angelescu expertului reiese că MCC nu ştia cu certitudine
câţi bani trebuie să plătească pentru brăţări, deşi se presupune că
există acte care stabilesc ce sumă trebuia plătită.

„Negocieri" neprotocolare

„Dragă Barbra, te rog să îmi confirmi cât mai repede posibil sumele pe
care urmează să le plătim cu titlul de indemnizaţie echitabilă pentru
trei brăţări: 141.360 euro şi 49.523 USD. Banii vor fi livraţi în
contul tău joi după-amiaza sau vineri cel mai târziu (sper....). Este
foarte urgent să îmi confirmi că sumele sunt corecte". Asta îi scria
Angelescu expertului devenit intermediar. Deşi, dacă actele despre
care vorbeau autorităţile şi care demonstrează suma stabilită în urma
negocierii există, atunci ar fi fost suficientă consultarea lor. Fără
a mai fi nevoie de existenţa corespondenţei puţin protocolare între un
reprezentant al statului român şi un expert. Răspunsul Barbrei
Deppert-Lippitz nu a întârziat să apară: „Dragă Mircea, confirm cele
două sume, în Euro şi în USD. Directorul băncii mele (n.n.- la care am
deschis contul) este deja informat şi îmi va telefona când ajung
banii. Contul este acelaşi (contul fiduciar (n.n.- adică un cont
administrat de un avocat în numele şi pe seama clientului), nu contul
meu privat) ca cel din iarnă. Cred că numerele (n.n.-de cont) sunt
corecte, dar poţi să le compari cu cele de la primul transfer. Pe
curând, Barbra". Singurul indiciu pe care îl avea MCC că banii au
ajuns la deţinători este faptul că niciunul dintre aceştia, nu „a
făcut scandal că nu şi-a primit banii", după cum ne-a precizat într-un
articol trecut secretarul general al MCC,Virgil Niţulescu. Tocmai de
aceea, având în vedere faptul că banii plătiţi pentru recuperarea
brăţărilor sunt bani publici, „Interesul Public" solicită încă o dată
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să
declanşeze o anchetă prin care să stabilească cu certitudine
persoanele la care au ajuns banii. Şi mai ales dacă reprezentanţii MCC
şi ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au acţionat
conform legii, în interesul statului român.

Convenţia Unidroit, nerespectată

Ministerul Culturii şi Cultelor, prin vocea ministrului Adrian
Iorgulescu sau prin cea a secretarului general Virgil Niţulescu, a
susţinut că brăţările au fost recuperate şi răscumpărate în baza
Convenţiei Unidroit, pe care România a ratificat-o în anul 1997.
Potrivit articolului 3, alineatul 1, capitolul II din această
convenţie, „posesorul unui bun cultural furat trebuie să îl
restituie". Din acest moment, încep să fie descrise în această
convenţie cele două variante prin care un stat deposedat de un bun
cultural poate să îl primească înapoi. Conform articolului 4,
alineatele 1 şi 4: „Posesorul unui bun cultural furat, pe care trebuie
să îl restituie, are dreptul la plata, în momentul restituirii, a unei
compensaţii echitabile, cu condiţia să nu fi ştiut sau să nu fi putut
afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi să poată dovedi că a
acţionat cu diligenţa cuvenită la achiziţionarea lui. (4) Pentru a
stabili dacă posesorul a acţionat cu diligenţa cuvenită, se va ţine
seama de toate împrejurările achiziţiei, în special de calitatea
părţilor, de preţul plătit, de consultarea de către posesor a oricărui
registru accesibil în mod rezonabil, referitor la bunuri culturale
furate şi orice altă informaţie sau documentaţie relevantă, pe care ar
fi putut să o obţină pe căi rezonabile, şi de consultarea unor
organisme la care ar fi putut avea acces sau de orice alt demers pe
care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în asemenea
împrejurări".

Actele care să demonstreze buna-credinţă, inexistente

Ca urmare, primul lucru pe care ar fi trebuit să îl prezinte
autorităţilor române deţinătorul brăţărilor, pentru a-şi dovedi
buna-credinţă, era certificatul de export. Acest act este prevăzut ca
obligatoriu, de Legea182/2000, privind protecţia bunurilor de
patrimoniu, pentru a putea scoate legal din România orice bun cultural
mobil. Astfel, potrivit articolului 37, alineatul 5 din Legea
182/2000, „scoaterea din ţară, pe orice cale, a bunurilor culturale
mobile pentru care nu s-a obţinut certificatul de export temporar sau
definitiv, eliberat în condiţiile legii, constituie operaţiune de
export ilegal".

Pentru niciuna din cele 15 brăţări nu există acest certificat, pentru
că, până la declanşarea dosarului „Aurul Dacilor", brăţările nu au
fost niciodată luate în evidenţă şi înregistrate de Ministerul
Culturii şi Cultelor, aşa cum prevăd normele interne pentru a
demonstra că un obiect face parte din patrimoniul cultural mobil. Prin
urmare, dacă un cumpărător din străinătate verifica toate registrele
MCC, în care sunt trecute bunurile culturale, nu avea cum să descopere
înregistrate podoabele. Nici măcar în registrul internaţional din
Statele Unite ale Americii, înfiinţat în 2001, cu privire la obiectele
culturale furate, nu puteau fi găsite brăţările. Ca urmare, niciun
cumpărător ori colecţionar nu putea face dovada bunei-credinţe. Pentru
că nu avea actele necesare. Era limpede că bunurile ori erau furate,
şi nu existau acte de provenienţă, ori erau falsuri. Ca atare, pentru
că aceste documente, care să certifice buna-credinţă a cumpărătorului
nu există, reprezentanţii României aveau dreptul, conform Convenţiei
Unidroit, să ceară instanţelor de judecată din statele unde au fost
descoperite brăţările să impună deţinătorilor să le înapoieze. Astfel,
potrivit articolului 5, din Capitolul III a Convenţiei, „(1)Un stat
contractant (n.n.- în cazul de faţă statul român) poate cere
tribunalului sau oricărei alte autorităţi competente a unui alt stat
contractant să ordone înapoierea unui bun cultural exportat ilegal de
pe teritoriul statului solicitant. (3) Tribunalul sau oricare altă
autoritate competentă a statului solicitat trebuie să ordone
înapoierea bunului cultural, dacă statul solicitant stabileşte că
scoaterea bunului de pe teritoriul său afectează semnificativ cel
puţin unul dintre următoarele interese: conservarea materială a
bunului sau a contextului său; integritatea unui bun complex;
conservarea informaţiei referitoare la acel bun, cum ar fi, de
exemplu, cea de natură ştiinţifică sau istorică". Instanţele pe
teritoriul cărora s-au găsit brăţările ar fi putut să impună
returnarea podoabelor către statul român, dacă reprezentanţii acestuia
din urmă ar fi respectat şi alineatul 4 din articolul mai sus invocat.
„Orice cerere introdusă în temeiul paragrafului 1 al prezentului
articol trebuie să conţină sau să fie însoţită de orice informaţie de
fapt sau de drept, care să permită tribunalului sau autorităţii
competente a statului solicitat să stabilească dacă sunt întrunite
condiţiile de la paragrafele (1)-(3)". De ce au ales reprezentanţii
statului român să dea, pur şi simplu, banii pentru brăţări, începe
deja să se contureze clar. Autorităţile nu puteau face dovada că
brăţările aparţin patrimoniului cultural naţional. Dar nici nu mai
aveau cum să dea înapoi de la a le recupera, pentru că în dosarul
penal fuseseră deja implicate nume politice cu rezonanţă, iar sumele
cheltuite pentru instrumentarea cauzei penale erau exorbitante.

În momentul în care statul român, prin Ministerul Culturii şi
Cultelor, a început procedurile de răscumpărare a brăţărilor, acestea
nu erau clasate ca făcând parte integrantă din patrimoniul cultural
naţional, categoria tezaur. Nici măcar nu exista o expertiză care să
ateste fără putinţă de tăgadă autenticitatea podoabelor şi care să nu
fi fost controversată.

Asta pentru că, ori unul dintre cei trei membri ai comisiei care
făceau expertiza nu era expert autorizat de Ministerul Culturii şi
Cultelor, ori autorităţi în domeniu contestau modalitatea prin care
fusese realizată expertiza. Prin urmare, în momentul în care a dat
banii, brăţările erau cel mult „susceptibile a face parte din
patrimoniu". Şi cu toate acestea, niciun reprezentant al MCC nu s-a
arătat interesat să demonstreze mai întâi autenticitatea şi
apartenenţa brăţărilor, şi mai apoi să combată în instanţele străine
bunacredinţă a deţinătorilor, pentru a le recupera pe gratis.

Ordinele de clasare a brăţărilor nu sunt publicate în Monitorul Oficial

Statul român a recuperat, până în prezent, nouă brăţări dacice, pe
care MCC le-a clasat în patrimoniul cultural naţional în categoria
tezaur. Pentru primele cinci brăţări, recuperate în iarna anului
trecut, experţii şi specialiştii au avut nevoie de numai trei luni
pentru a emite un certificat de clasare în patrimoniu, care să
determine emiterea, de către ministrul Iorgulescu, a ordinului de
clasare numărul 2068 din data de 09.02.2007. Pentru celelalte patru
brăţări însă, dintre care trei au fost plătite cu aproape 200 de mii
de euro, către Deppert Lippitz, din momentul primirii lor de către
Mircea Angelescu, în data de 08.01.2007, pe aeroportul din Main,
Germania, au fost necesare nouă luni pentru finalizarea procedurii de
clasare. Astfel, ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, a
emis în data de 16.10.2007 ordinul cu numărul 2582, privind clasarea
celor patru brăţări. Iar certificatele de clasare 3015, 3016, 3017 şi
3018 au fost emise la trei zile după ce a fost semnat ordinul de
clasare. Clasarea a venit după nouă luni, deşi în articolul 41,
alineatul 2 din Legea 182/2000 se prevede clar faptul că „Comisia
Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor este obligată să se pronunţe, în
legătură cu clasarea bunului cultural mobil, în termen de 30 de zile
de la data declanşării procedurii de clasare". Mai mult decât atât,
niciunul dintre cele două ordine de clasare, emise de Iorgulescu, nu
au fost publicate în Monitorul Oficial. Asta în ciuda faptului că
reglementările prevăzute în ordin nu sunt de natură internă în MCC,
ci, din contră, pot fi considerate de interes public.

Reprezentanţii MCC se bâlbâie în explicaţii

Contactat telefonic de reporterii „Interesul Public", directorul
general al Ministerului Culturii şi Cultelor, Mircea Angelescu, ne-a
precizat că „procurorii sunt cei care s-au ocupat de actele care
demonstrează câţi bani au plătit deţinătorii pentru brăţări. E un
dosar mare despre care nu am voie să vorbesc, dar pot să vă spun cu
certitudine că există acte care să demontreze sumele plătite de
deţinători şi sunt în conformitate cu cele pe care le-am achitat noi".
Întrebat de ce mai avea nevoie de o confirmare a sumelor, de la
Deppert- Lippitz, în condiţiile în care avea actele, Angelescu a făcut
o pauză de câteva secunde, după care ne-a răspuns: „Ă, vă referiţi la
mail-urile alea din decembrie? Ă, da, ştiam sumele, dar s-a produs o
încurcătură. A fost un mail în care iam cerut şi contul. Nu e acela?
A, da, era vorba de 200 sau 300 de euro, ceva taxe pentru avocat, şi
acolo nu poţi greşi. Trebuie să ştii suma exactă. Şi am dorit să mă
conving că ştiu bine suma. Dar acelea sunt mail-urile mele. Cum aţi
avut acces la ele?". După ce i-am adus la cunoştinţă că mail-urile
sale au fost depuse la dosarul din instanţă de reprezentantul MCC, ca
documente, Angelescu a recunoscut că „procurorii au fost cei care s-au
ocupat să arate bunacredinţă a deţinătorilor, iar noi nu am făcut
altceva decât să dăm banii. Oricum, răscumpărarea este uşoară după ce
se demonstrează aceste aspecte. Noi am avut actele şi am dat banii".
Întrebat dacă la momentul răscumpărării fuseseră începute procedurile
de clasare în patrimoniu a brăţărilor, directorul de la MCC a
mărturisit: „Nu, nu erau. Dar noi avusesem experţi, iar brăţările erau
susceptibile a face parte din patrimoniu. După care, asta s-a dovedit.
Ştiţi că au şi fost clasate ca făcând parte din categoria tezaur".
Chestionat cu privire la aplicarea Convenţiei Unidroit, vizavi de
răscumpărarea bunurilor culturale mobile, în condiţiile în care
brăţările nu apăreau înregistrate niciunde, Angelescu a răspuns:
„Doamnă, dacă dumneavoastră vedeţi un tablou, nu vă daţi seama că este
un bun cultural mobil? Haideţi să fim serioşi!". Una peste alta, cert
este că autorităţile române au pus carul înaintea boilor. Adică mai
întâi au plătit sute de mii de euro, după care au susţinut
autenticitatea brăţărilor şi le-au clasat în patrimoniu. Ar fi putut
să spună că nu sunt autentice sau că nu fac parte din patrimoniu după
ce banii fuseseră daţi?

Specialiştii de la patrimoniu, mutaţi

Informaţiile apărute imediat după intrarea în vigoare a Legii 182,
privind protecţia bunurilor de patrimoniu, potrivit cărora foarte
mulţi oameni ai legii din zona Munţilor Orăştie efectuează săpături
neautorizate în siturile arheologice, au făcut valuri în acea
perioadă. Tocmai de aceea, mai-marii Inspectoratului General al
Poliţiei Române au fost determinaţi să ia o decizie „radicală": aceea
de a transfera, sub pretextul întăririi forţelor poliţiştilor de la
patrimoniu, numai neaveniţi pe acest segment. Astfel ca, în
eventualitatea în care un poliţist descoperă kosoni sau alte bunuri,
să nu poată fi cercetat şi anchetat de către specialişti. Concret,
întreaga linie de cercetare a infracţiunilor privind patrimoniul a
fost mutată de la Direcţia Economic, la Judiciar. Măsura a avut drept
efect umplerea birourilor poliţiştilor de la patrimoniu de „profani"
în materie şi, totodată, acoperirea celor care ar fi încercat să
eludeze legea. Urmarea acestui fapt, agenţii care lucrează astăzi
pentru protejarea patrimoniului nu sunt ofiţeri specializaţi, ci
novici.

Autorităţile române, la limita legii

Procurorii români care au instrumentat dosarul „Aurul Dacilor" au
comis mai multe „erori" care sunt la limita încadrării lor ca fapte
penale. Astfel, procurorii ştiau că Barbra Deppert-Lippitz este
singurul liant dintre brăţări şi traficanţi. Motiv pentru care, după
ce aceasta a fost de acord să colaboreze, au transformat- o din
învinuit în martor-expert, calitate care nu există în sistemul
judiciar din România, putând fi astfel susceptibili de comiterea
infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de articolul 289, din
Codul Penal. Mai mult, prin determinarea lui Lippitz de a deveni
martor, procurorii pot fi cercetaţi pentru infracţiunea prevăzut de
articolul 261 din Codul Penal, încercarea de a determina mărturia
mincinoasă, pentru că este limpede că Lippitz a fost „racolată" în
dosar pentru a spune adevă rul care le convine autorităţilor. Mai
mult, aceasta poate fi cercetată pentru mărturie mincinoasă şi denunţ
area calomnioasă, infracţiuni prevăzute de articolul 260, respectiv
259 din acelaşi Cod. Totodată, Barbra Deppert-Lippitz poate fi acuzată
de conflict de interese, prevăzută de articolul 70 din Legea 161/2003,
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţ iei. Potrivit articolului 70, „prin
conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită
o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes de natură
patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a
atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte
normative". Iar Barbra Deppert- Lippitz, prin faptul că a fost cea
prin care statul român a plătit banii şi în acelaşi timp avea interes
ca expert să îşi ia anumite comisioane, şi ca martor să se asigure că
a scăpat de anchetă, a fost legitimată ca exercitând o funcţie
publică. La această posibilă infracţ iune, prezumtivii complici sunt
procurorii implicaţi în anchetă şi mai ales reprezentanţii MCC.


Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! 
Yahoo! Groups Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> Your email settings:
    Individual Email | Traditional

<*> To change settings online go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/join
    (Yahoo! ID required)

<*> To change settings via email:
    mailto:[EMAIL PROTECTED] 
    mailto:[EMAIL PROTECTED]

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    [EMAIL PROTECTED]

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/
 

Raspunde prin e-mail lui