Stiu ca se va supara cineva pe mine, din cauza ca imi place cum scrie
Vintila Mihailescu - dar... deh... ;)


Codruta


<http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Vintila_Mihailescu-_-Romania_are_un_complex_adolescentin_0_323968145.html>


Antropologul Vintilă Mihăilescu spune că, din punct de vedere al
mentalităţilor, încă suntem în post-comunism. Stă mărturie admiraţia
necondiţionată faţă de Occident.

"Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!" este deviza românului de mai
bine de două decenii încoace. Antropologul Vintilă Mihăilescu explică
faptul că raportarea permanentă la "fraţii mai mari" din vestul
continentului trădează un complex de creştere al României. Acesta se
manifestă încă din perioada interbelică şi demonstrează că nici până
acum nu am găsit drumul către tipul de societate în care am dori să
trăim.

Oricum, invitatul "La masa Adevărului" din această săptămână este
optimist. El crede că peste zece ani ţara noastră va arăta mult mai
bine decât acum. De ce? Pentru că o societate adolescentină are
dezavantajul turbulenţelor permanente, dar are şi avantajul tinereţii
şi creativităţii. Vintilă Mihăilescu mizează, ca şi Mircea Vulcănescu,
pe faptul că "la români se poate atunci când nu se mai poate". Altfel
spus, antropologul se aşteaptă la formarea unei mase critice care va
schimba din temelii România.


CARTE DE VIZITĂ

* S-a născut la 23 mai 1951.
* A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti (1974).
* Cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române (1979-1991).
* Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate,
studiul comunităţilor.
* Profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a
Universităţii Bucureşti şi la SNSPA.
* A fost director general al Muzeului Ţăranului Român.
* Decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii
române (2006).


Adevărul: Criza economică aduce agitaţie şi nelinişti peste tot în
lume. Nu vi se pare însă că în România criza morală amplifică această
stare de lucruri?

Vintilă Mihăilescu: Într-un fel, criza noastră a început în 1990.
Desigur, ceea ce se întâmplă acum nu ţine de noi, dar nu face altceva
decât să amplifice o stare mult mai veche. Putem vorbi, într-un sens
foarte larg, despre o criză morală şi chiar despre una identitară.
Asta în măsura în care, din anii `90 încoace, ne-am lepădat de o
imagine de sine şi ne-am aruncat spre altceva. Am crezut că ne aruncăm
spre mai bine, spre mai frumos, spre cum trebuie. Repetăm la nesfârşit
sintagma "Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!", dar nu prea ştim
cum vine asta. Drept pentru care suntem în căutarea acestei noi stări.

Citiţi şi:

Ce s-a ales de lumea satului


Oare nu idealizăm Occidentul, cu toate bunele practici pe care le găsim acolo?

Cred că suntem încă în post-comunism. Referinţa la comunism este încă
pertinentă. Suntem într-o continuă admiraţie faţă de tot ceea ce este
"de dincolo", aşa cum se întâmpla şi înainte de 1989. Atunci nu ştiam
decât că "dincolo" este mai bine şi, într-adevăr, era mai bine. Dar
era o imagine generică la care aspiram şi cu asta basta. Acum avem
posibilitatea să coborâm cu picioarele pe pământ şi să vedem că
lucrurile sunt ceva mai nuanţate.

Expresia acestei stări sunt şi datele din sondajele efectuate înainte
de integrare. Acestea arătau că România este cea mai proeuropeană
dintre statele europene. Motoarele UE, Franţa şi Germania, păreau
eurosceptice în comparaţie cu noi. În prezent acest entuziasm a mai
scăzut, am început să revenim cu picioarele pe pământ, dar referinţa
aceasta la civilizaţie rămâne. Acesta este un complex de creştere al
României de când s-a născut ea. Suntem adolescentul care aspiră să
ajungă şi el ca mama şi ca tata, dar care încă nu poate. Încă nu
suntem mari.


Nu este un complex nejustificat dacă luăm ca reper lumea satului de
odinioară? Acolo erau valori pe care le regăsim în toată "lumea
civilizată"...

În termeni raţionali, complexele sunt nejustificate, însă ele sunt
inconştiente. Este exact cum i-ai spune adolescentului: "Stai cuminte
că o să te faci şi tu mare şi o să vezi că lucrurile se rezolvă!" În
momentul acela, adolescentul nu se linişteşte. Suntem încă o societate
adolescentină. În ceea ce priveşte valorile din lumea satului, avem un
soi de nostalgie amestecată cu amnezie. Am spus-o de multe ori şi
mi-am atras înjurături: ţăranul a murit. Este o formulă metaforică,
dar care se referă la un fapt evident pentru oricine. Sunt sate în
care peste două treimi din populaţia tânără lucrază deja în
străinătate. În timpul comunismului, populaţia tânără lucra în oraşe,
în industrie. Prin ce sunt aceştia ţărani? Schimbarea acestei
societăţi s-a încheiat oficial la 1 ianuarie 2007. Sigur că, procesele
istorice nu încep şi nu se termină la date fixe, dar pentru noi acest
moment poate fi considerat încheierea societăţii ţărăneşti.

Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească.
Am fost, până foarte de curând, cea mai vastă societate rurală din
Europa, or această moştenire este foarte importantă. Nu ştim cum să
procedăm cu această moştenire. Iarăşi apar complexele aproape
freudiene: a murit tata, Dumnezeu să-l odihnească!, îi facem
pomenirile cuvenite, dar viaţa merge mai departe. Ei, nu! N-a murit!
Dacă spui că a murit, devii duşmanul meu personal. Asta este o
modalitate de a pasa toată responsabilitatea pe trecut. Problema este
cum faci ca totul să meargă mai departe, dând omagiul cuvenit
trecutului, dar luându-ţi şi toată responsabilitatea prezentului.
Aruncăm toată responsabilitatea pe ţărani, cei care ar fi trebuit să
se preocupe de păstrarea tradiţiilor, a caselor etc.

Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească.


"Comunităţi săteşti vor mai fi doar în pungile de sărăcie"

În Maramureş încă se mai păstrează tradiţiile. E un caz singular?

Nu, e o iluzie a noastră. Lucrurile sunt total diferite şi am să vă
dau un contra-exemplu: eram în Maramureş, pe valea Izei, într-un sat
destul de izolat, alături de prieteni. Am tras la o casă unde seara
ne-au dat, printre altele, turtă "ca la noi în Maramureş". Asta se
numeşte "marketing al tradiţiilor". Semnificaţia gestului gazdelor a
devenit cu totul alta din momentul în care a apărut o piaţă a
tradiţiilor. Sună corporatist, dar aşa este. Problema nu e că există
un "marketing al tradiţiilor", ci că acesta poate fi făcut prost.
Atunci cazi în kitsch. Trebuie doar să valorizezi şi să păstrezi ceva
din trecut, pentru că n-ai cum să mănânci numai turtă când s-a
inventat pâinea care se poate cumpăra de la alimentară. Să fim
serioşi!

Pâinea te costă doi lei şi o iei în două secunde, turta te costă mai
mult şi se face în jumătate de zi. De ce să faci asta? Doar ca să
păstrezi spiritul comunităţii? Spiritul comunităţii înseamnă un anumit
stil de viaţă, iar stilul de viaţă din care făcea parte turta s-a dus.
Au fost zone care, din motive istorice, au fost primele în a-şi
marketiza ceea ce au învăţat că sunt tradiţiile. Nu putem face
abstracţie de faptul că mai toate bisericile de lemn maramureşene sunt
dublate de biserici mai mari, mai înalte, din beton. Dacă vine
turistul, localnicul îl duce, cu mult orgoliu - real, de altfel -, în
biserica din lemn. Dar localnicul se duce în biserica din beton, se
roagă acolo şi e mândru de preotul lui care a făcut-o. Mai sunt puţine
comunităţi care nu fac asta, dar acestea sunt foarte sărace.

Cine va înlocui aceste comunităţi pe cale de dispariţie?

Comunităţi săteşti, în sensul strict al cuvântului, vor mai exista
numai în pungile de sărăcie. Să nu ne iluzionăm din nou! Mai avem
impresia că acest spirit comunitar însemna o mare moralitate şi că
acesta a apărut din împărtăşirea unor valori comune. Nu! Era o nevoie
de supravieţuire. Gospodăriile ţărăneşti nu pot supravieţui individual
pentru că muncile sunt atât de multe, riscurile sunt atât de mari,
resursele sunt atât de reduse încât, dacă nu există întrajutorare, se
moare. Baza comunităţii, fiind un motiv de supravieţuire, era puternic
valorizată.

Luaţi exemplul nunţilor, care erau un fel de C.A.R. Aici nu puteai să
faci excepţie pentru că, dacă te încumetai, erai eliminat din
comunitate. Aceasta însemna moarte. Eu vin la nunta ta pentru că şi tu
vii la nunta mea, iar amândoi mergem la nunta vecinului. Aşa se
asigura şi pornirea în viaţă a tânărului cuplu. Deveneai membru al
societăţii ţărăneşti atunci când te căsătoreai. Societatea avea grijă
să asigure o egalitate de şanse.

Ce ar trebui să urmărească acum eforturile pentru conservarea
tradiţiei, în viziunea dumneavoastră?

Francezii, de pildă, au început acest lucru cu câteva secole în urmă.
Când vorbim de sat, întotdeauna avem în minte şi oraşul, ca o
contrapondere. Oraşele franceze s-au construit împotriva ţăranilor, a
feudalilor. Erau meşteşugarii autonomi, autonomia citadină, erau
înconjuraţi de ziduri pentru a se delimita de toate soiurile de
duşmani, inclusiv de plebea de la ţară. Oraşele româneşti s-au
construit în prelungirea satelor. Bucureştiul este o aglomeraţie de
sate. Recunoaştem în Bucureşti vreo 42 de sate care uneori au fost
rase total, alteori şi-au mai păstrat câte ceva.

Asta este o primă mare diferenţă. A doua diferenţă este că acest
proces a început mult mai devreme în Franţa şi iarăşi trebuie pus
într-un context mult mai larg. Nu se pot salva tradiţiile independent
de un mod de viaţă pentru că atunci devine muzeu. Nimeni nu are
tentaţia de a face din propria casă şi din propriul mod de viaţă un
muzeu. Citadinii numesc viaţa ţăranilor tradiţie, însă pentru cei din
urmă este normalitate. Această schimbare a societăţii ţărăneşti - care
a existat în Franţa până după Al Doilea Război Mondial - a dus la
apariţia agricultorilor. Noi facem confuzie între ţărani şi
agricultori. A fi ţăran este un mod de viaţă, a fi agricultor este un
mod de producţie.

Gospodăriile ţărăneşti nu pot supravieţui individual pentru că muncile
sunt atât de multe, riscurile sunt atât de mari, resursele sunt atât
de reduse încât, dacă nu există întrajutorare, se moare.


"Mitocanul este produsul contextului actual"

Sunteţi de acord cu teoria potrivit căreia ţăranii dezrădăcinaţi de
comunişti şi aduşi în blocuri au devenit, în timp, mutanţi sociali?

Categoric nu. Această teorie este mult prea nenuanţată. Într-adevăr,
ţăranii erau cât pe aci să fie mutaţi în blocurile construite în vatra
satului. Acest lucru nu s-a întâmplat până la urmă, dar au fost
distruse toate centrele oraşelor mari şi mici. Aici comunismul a făcut
ravagii. Dacă în Bucureşti se vede cum se vede, în oraşe precum
Câmpulung, Târgovişte, Vatra Dornei, care erau mici bijuterii, s-a
distrus totul. Evident că industrializarea şi urbanizarea au creat o
dislocare masivă şi aproape genocidară în lumea satului. Dar orice
societate îşi creează anticorpi. Niciodată nu putem privi lucrurile
univoc. Din punct de vedere ideologic, aşa ar fi trebuit să se
întâmple: să se creeze mutantul social care să se numească "omul nou".

Nu cumva vedem abia astăzi "omul nou" - în trafic, în mijloacele de
transport, la ghişeele instituţiilor?

Da, dar nu "omul nou" gândit de comunişti. Este altceva...

Nu sunt ei rezultatul acţiunii comuniştilor? Nu sunt aceşti oameni
necivilizaţi urmaşii celor dezrădăcinaţi din satele lor?

Nu cred. Anticorpii au funcţionat şi au fost ceea ce se poate numi
gospodăria difuză. Adică o parte a gospodăriei, formată din tineri,
era trimisă forţat şi neforţat la oraş. Acolo aveau o slujbă sigură, o
casă la bloc, acestea însemnând un pas înainte, nu unul înapoi. Ceea
ce se întâmpla însă era că între "partea mobilă" a gospodăriei, care
pleca la oraş, şi partea fixă, stabilă, care rămânea la sat s-au
întărit relaţiile. Asta s-a văzut în anii `80 când sărăcia era mare.
Atunci, dacă n-aveai rude la sat trebuia să ţi le cumperi pentru că
altfel mureai de foame. S-au creat reţele de supravieţuire care aveau
şi elementul de moralitate - eu îţi dau ce am eu de la oraş, tu îmi
dai ce ai tu de la sat. Într-un mod paradoxal, asta a reîntărit satul
şi familia. Comunismul nu este vinovat de toate relele. Bădăranul,
mitocanul despre care vorbim este produsul contextului actual.

N-are rădăcini mai adânci?

Sigur, totul are rădăcini în trecut, dar aceste rădăcini nu pot
explica orice. În momentul în care dăm vina pe comunism, ne exonerăm
de orice fel de responsabilitate. Asta este foarte periculos! Apare un
soi de determinism cultural care merge mai departe: "Asta e! Suntem
mioritici!"

Apare un fel de resemnare...

Da, deşi "Mioriţa" nu vorbeşte despre resemnare. Psihologia potrivit
căreia "Aşa-i românul!" pe mine mă oripilează pentru că este o reacţie
infantilă - "Părinţii sunt de vină!".

De aceea v-am şi întrebat la început dacă nu exagerăm în privinţa
calităţilor pe care le atribuim occidentalilor în comparaţie cu noi...

Categoric că da! Culmea este că nu vrem să fim ca părinţii noştri, dar
vrem să fim ca părinţii lor. Aici apare o tensiune greu de stăpânit
pentru că de moştenit îi moştenim pe părinţii noştri, nu pe ai lor.
Este un fel de duplicitate - nu i-aş spune schizofrenie. Această
duplicitate se traduce chiar în modul în care folosim termenul "ţăran"
- "Fir-ai al naibii de ţăran!" sau "Ţăranul nostru este ăl mai bun!"
Ambele sunt forme de idealizare - nu este nici cel mai rău, nu este
nici cel mai bun. Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat
şi constructiv la propriul nostru trecut.

Concluzionând, al cui produs este mitocanul de azi, în viziunea dumneavoastră?

Da, este produsul contextului. Şi să vă spun de ce - pentru a fi mai
clar, pentru a nu ne încurca în concepte. Dacă urmăreşti mitocanul în
călătoriile sale, în Elveţia va fi aproape civilizat. Cred că asta ni
s-a întâmplat tuturor - să vedem oameni care în Bucureşti ar scuipa
seminţe pe stradă şi ar înjura în trafic şi care se stăpânesc dacă
sunt în alt context. Sigur că nu se întâmplă o minune, că nu doar
simpla trecere a graniţei schimbă caractere, dar nu este un
comportament definitoriu pentru naţia noastră.

Contextul civilizează...

Da, îmi pare rău, dar mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte
înjurături pe care dacă le-ar fi auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi
cu care nu sunt obişnuit. După aceea mă ruşinez eu singur, dar le
trag.

E o formă de supravieţuire psihică...

Da, şi de reacţie la contextul de moment. Deci ne agresăm reciproc şi
creăm o spirală a răului care nu poate fi pusă doar pe seama
comunismului. Comunismul ne-a infantilizat, ne-a lăsat fără repere,
drept pentru care ne este mult mai greu acum să ni le regăsim. Dar nu
din cauza lui Ceauşescu înjurăm noi în trafic.

Paradoxal, străinii care vin în România se adaptează uşor felului
nostru de a fi...

Categoric că da. Am avut un proiect cu manageri străini care, spre
surprinderea mea, la strategiile pe care le aplicau în România
recunoşteam "strategiile" româneşti - cu ţeapa, cu chiulul etc.
Deveneau "români" foarte rapid... Nu pentru că aşa le este firea, dar
din motive de supravieţuire, de adaptare.

Comunismul nu este vinovat de toate relele.

Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la
propriul nostru trecut.

Mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături pe care dacă
le-ar fi auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt
obişnuit.


"Nu prea avem intelectualitate"

Cum vă găsiţi studenţii, astăzi?

La ştiinţele sociale, antropoligie în speţă, vin în continuare destul
de mulţi, dar numitorul comun este defularea. Adică vin foarte mulţi
corporatişti, oameni din ONG-uri care n-au nicio treabă - şi nici nu o
să aibă - cu această ştiinţă. De fapt, ei vin pentru o gură de aer...

Sunt oameni la a doua facultate?

Da. Aceste rele sociale despre care vorbim mereu sunt resimţite de
foarte multă lume. Există o masă critică de frustrare, însă nu există
canale de defulare. Aici este marea problemă - fiecare şi le caută pe
ale lui, individual şi nu se canalizează într-o direcţie această
nevoie de curăţire. Aici intervine rolul statului, al mass-media, al
educaţiei, al instituţiilor sociale care se ocupă prin definiţie de
aşa ceva.

Poate aici este şi rolul intelectualităţii...

Sigur că da. În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia
de a intra în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu
constructor de ţară. Dacă ne uităm la istoria noastră vom vedea că în
fruntea ţării au fost mulţi intelectuali iluştri, de la Maiorescu la
Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne gândim puţin, elitele
naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr trebuia să
funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu putea
funcţiona cu boierii - şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit
o categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv
filologică. Sunt nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în
considerare, publicate în Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care
arată un lucru foarte simplu: în perioada interbelică raportul dintre
absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de şcoli practice era de 0,2 -
0,3. În Bulgaria era 2,4 - 2,7. Iertaţi-mă, dar vorbim de ordin de
mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât teoreticieni
pe durata noastră de maximă înflorire - perioada interbelică. Nu am
nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul
inginerilor...

Adică "intelectualităţii tehnice", aşa cum se spunea odinioară...

Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu
inginerul care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu
era o intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind,
intelectualitatea românească a considerat că are un rol important în
luminarea şi în conducerea naţiei - deci s-a băgat în politica în care
nu se pricepea. În al doilea rând, nu a avut acces la mecanismele
economice, de supravieţuire, de viaţă socială curentă.
Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar
ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.

Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite
persoane publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor...

Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee.
Categoric, toţi intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul
meu de vedere, nu prea avem intelectualitate - asta ca să fiu foarte
politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care
exersează raţiunea critică. Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu
luptă pentru o cauză. Menirea lui este de "Gică Contra", în sensul
cartezian al cuvântului, de critică socială.

De om care îşi pune întrebări...

De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă.
Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra
societăţii. Nu este cel care trage concluziile şi le pune în practică.
Asta este altă profesie şi se cheamă politică. Acum ajungem la
problema cea mai gravă care îmbracă şi intelectualitatea - la noi
totul este politic. Intelectualul se dizolvă în această masă politică.
Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este politic.

Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.


"Ideea de specialist a dispărut"

S-a tot spus că poporul român parcurge un ciclu de regenerare după ce
i s-a întâmplat în ultimele zeci de ani. Când se încheie un asemena
ciclu de regenerare?

S-a mai întâmplat şi în alte părţi. La scară istorică sigur că se
poate spune că este nevoie de trei generaţii, de pildă. Dar problema
este de ritm - adică faci această trecere în doi paşi sau în patru
paşi. La scară istorică nu contează, dar noi trăim acum şi contează
dacă această regenerare se produce în trei sau în 30 de ani. Dacă în
ultimele două decenii nu s-a făcut nimic pentru a se accelera acest
ciclu, firesc, el a fost încetinit. Ideea este să nu aşteptăm pasivi
să ieşim din asta. Noi facem şi o grămadă de lucruri care ne scufundă.

Mă întorc la chestiunea legată de ţărănime - toate ţările au pregătit
din vreme transformarea acesteia. Noi nu am făcut absolut nimic.
Amintiţi-vă că pe 1 ianuarie 2007 sărbătoream aderarea la UE, iar pe 2
sau 3 ianuarie a fost prima criză a brânzei. Atunci au aflat şi
ciobanii că s-a terminat cu brânza lor. Ei întrebau de ce nu li s-a
spus până atunci şi li se răspundea că trebuiau să ştie, ce, n-aveau
internet?! La stână nu e internet şi de aceea există stat, oricât ar
fi el de minimal, pentru a pregăti şi facilita mari schimbări sociale.

Statul român nu este în prezent nici minimal, nici social...

Nu e nimic! Aş opta pentru un stat minimal, dar asta nu înseamnă un
stat slab. Al nostru, cu cât ţipă mai tare că e puternic, cu atât este
mai slab. Un stat minimal nu înseamnă un stat dezimplicat.

Privind profilul psihologic al românilor, putem avea un stat social?

Pe moment, nu, pentru că un stat social, în sensul real al cuvântului,
trebuie să fie suficient de bogat ca să-şi permită acest lux.

Ce tip de stat ar fi mai potrivit pentru noi, în opinia dumneavoastră?

Un stat minimal funcţional poate fi şi un stat social. Lucrurile nu
sunt contradictorii, dar sunt puse ca fiind contradictorii - ori
neoliberalism, ori neosocialism! Nu! Toate statele civilizate
încearcă, fiecare în felul său, combinaţii între cele două tipuri de
state. Orice extremă este păguboasă. Politica este arta compromisului,
a combinaţiei între variante.

Putem vorbi în România despre politică, în adevăratul sens al cuvântului?

Răspunsul meu categoric este nu. Politica este o profesie, iar noi nu
avem decât doi, trei profesionişti. De pildă, Iliescu şi Băsescu sunt
profesionişti. Din păcate, şi unul, şi celălalt sunt pe cont propriu,
nu spre binele naţiunii.

Uitându-vă la cei care le urmează, ce concluzie trageţi?

Este o escaladare a incompetenţei în toată societate românească. Ideea
de specialist a dispărut, mai ales în politică. În politică poate fi
oricine - poţi avea patru clase şi poţi fi politician de succes. Asta
văd şi la studenţii noştri de la ştiinţe politice. Dacă-i întrebi
despre idealuri, îţi trag un Becali de nu te vezi...

Aţi întâlnit astfel de cazuri în rândurile studenţilor dumneavoastră?

Cum să nu!? Vanghelie, Becali... Sigur, după aceea râd în particular,
dar îi admiră pentru că sunt oameni de succes. În momentul în care
este suprimat orice criteriu de competenţă, ceea ce se întâmplă la
scară generală este o legitimare reciprocă a incompetenţei - după cum
spune un coleg de-al meu. Adică eu îţi spun ţie că eşti competent, tu
îmi spui mie şi asta înseamnă că amândoi suntem competenţi. Adică ne
legitimăm, eventual printr-un joc care trece prin media. Dacă ne
înjurăm suficient de agresiv - că altfel nu se poate! - înseamnă că
suntem specialişti. În condiţiile acestea despre ce politică să
vorbim?

Noii lideri ai partidelor sunt şi ei captivi acestui joc al incompetenţei?

Aici aş fi puţintel mai nuanţat. Impresia mea - atenţie!, subliniez
"impresia" - actualii lideri ai partidelor importante sunt mult mai
competenţi. Ei ar putea face parte dintr-o viitoare elită politică.
Însă ei sunt atât de prinşi în jocurile existente încât, din motive de
oportunitate, joacă acelaşi joc. Şi atunci ajungem la vechea vorbă
"Fiecare pasăre pe limba ei piere!" S-ar putea să piară şi ei,
înghiţiţi de acest joc pe care îl joacă pentru a ieşi din el. Este o
problemă de masă critică, aşa cum se întâmplă cu prilejul lansării
unei rachete - cel mai greu e primul kilometru, că după aceea se duce.
Când şi cum se va forma această masă critică pentru a ieşi din acest
joc politicianist, nu ştiu.

Politica este o profesie, iar noi nu avem decât doi, trei
profesionişti. De pildă, Iliescu şi Băsescu sunt profesionişti. Din
păcate, şi unul, şi celălalt sunt pe cont propriu.


"La români se poate atunci când nu se mai poate"

Foarte mulţi tineri părăsesc România...

Aici viziunea mea este catastrofistă. Când nu se va mai putea, se va
forma din nou o masă critică pentru schimbare. Reproduc frecvent
formularea lui Mircea Vulcănescu - "La români se poate atunci când nu
se mai poate". Sună a fatalism, dar are şi nişte baze economice. Sunt
economişti care au ca teorie falimentul societăţii, pentru a putea
apoi să reconstruiască. La cum suntem acum, cred că doar atunci când
vom ajunge la fundul sacului - dacă nu explodează mămăliga prea tare -
vom putea ieşi la liman. Şi asta se apropie!

Cât de aproape de fundul sacului credeţi că suntem?

Criza financiară e mondială, criza economică de abia a început la noi,
criza socială - atenţie! - încă n-a început.

Prin urmare, traversăm o criză profundă de mentalitate, mai degrabă
decât o criză economică...

Aceste două crize sunt legate. Succesiunea este criză financiară,
economică şi socială. Cea socială vine atunci când efectele celorlalte
crize încep să fie simţite în casa mea, în buzunarul meu, în viaţa mea
personală. Acest lucru se întâmplă de abia acum sau de abia acum se
întâmplă cu adevărat. Până acum s-au văzut doar norii de furtună şi
nişte fulgere la orizont. Aici este greu de dat un pronostic pentru că
în momentul în care exasperezi un individ nu ştii cum va reacţiona,
dar în momentul în care exasperezi 22 de milioane de indivizi, cel
care susţine că spune exact cum se vor comporta cele 22 de milioane,
minte.

Dintre cele 22 de milioane de români, mulţi iau în calcul "evadarea"
în Occident...

După dezindustrializare şi trimiterea la ţară a celor care aveau un
petic de pământ, s-a mai spart un "dig" şi mulţi au plecat în
străinătate. Nu avem niciun fel de strategie pe termen mediu şi lung -
ce facem cu aceşti oameni? Sigur că românii care simt venind această
criză găsesc soluţia fugii din calea "apelor furioase".

Credeţi că se vor întoarce în ţară după ce va trece această etapă?

Unii da... Sunt cel puţin două categorii de motive pentru care o vor
face: nici acolo viaţa nu-i aşa de uşoară - în toate ţările Europei
măsurile împotriva imigraţiei sunt din ce în ce mai puternice - iar pe
de altă parte vorbim de o populaţie care este preponderent rurală.
Acest tip de populaţie are încă acest joc al legitimării între vecini.
Printre străini, eu rămân un străin - am nevoia de a arăta cuiva că am
reuşit. "Dincolo" nu pot să o arăt decât mamei, vecinilor, colegilor
şi atunci mă întorc în satul meu, măcar să vadă că am reuşit - să fac
o casă şi câteva gesturi simbolice.

Cum va arăta România anului 2020?

O să râdeţi, dar dacă ar fi să-mi exersez imaginaţia, aş spune că mai
bine decât acum. Dacă o societate tânără, adolescentă, are
dezavantajul turbulenţelor permanente, are şi avantajul tinereţii şi
creativităţii - posibilitatea de regenerare foarte rapidă. Gândiţi-vă
la perioada interbelică, la care facem tot timpul referire: şi atunci
erau turbulenţe, chiar mult mai mari, dar în decurs de vreo 10-15 ani
de relativă linişte a fost o înflorire extraordinară. Un tânăr se
mobilizează mult mai rapid şi trece mult mai rapid de la o cale la
alta. Într-o societate precum cea britanică, care este bătrână şi are
standardele ei, există nişte traiectorii pe secole. Ideea la noi este
să înţeleagă şi clasa politică faptul că, dacă nu se schimbă rapid
ceva, moare împreună cu ţara. Clasa politică va muri chiar înaintea
ţării dacă nu conştientizează odată ce se întâmplă.

La cum suntem acum, cred că doar atunci când vom ajunge la fundul
sacului - dacă nu explodează mămăliga prea tare - vom putea ieşi la
liman. Şi asta se apropie!


------------------------------------

Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public!Yahoo! Groups 
Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> Your email settings:
    Individual Email | Traditional

<*> To change settings online go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/join
    (Yahoo! ID required)

<*> To change settings via email:
    protest-ro-dig...@yahoogroups.com 
    protest-ro-fullfeatu...@yahoogroups.com

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    protest-ro-unsubscr...@yahoogroups.com

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/

Raspunde prin e-mail lui