Aveti aici testamentul lui Eugene Ionesco, un document deosebit, apărut în 
publicaţia pariziană “Le Figaro Litteraire” a doua zi după moartea lui Eugene 
Ionesco, survenită în 1994.

Mi-a adus aminte de acest testament spiritual al marelui scriitor un prieten 
bun. Ionesco a dorit probabil să ne lase fiecăruia dintre noi ceva din 
neliniştea lui în faţa morţii.


--------------------------------------------------------------------------------

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de 
rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât 
de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar 
care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele 
cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, 
fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am 
spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. 

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare 
plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, 
înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea 
goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid 
existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. 
Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, 
mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă 
gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă 
gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi 
ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma 
lui Dumnezeu este ovală… 

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă .

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni 
cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi 
plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă 
fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce 
a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, 
Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare 
ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le 
datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi 
profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei 
reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 
10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat 
fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus 
aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la 
început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de 
dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi 
trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a 
doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în 
acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul 
Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau 
bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, 
care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au 
reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel 
fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai 
fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, 
de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi 
imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 
de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, 
i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se 
reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această 
nădejde. 

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama 

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să 
mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un 
ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări 
mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, 
care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, 
apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu 
să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care 
nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. 

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las 
în voie, în braţele Domnului 

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi 
să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu 
frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea 
binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare 
inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit 
niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. 
Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare 
dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, 
nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt 
tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă 
cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria 
finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem 
oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă 
întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de 
mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi 
supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. 

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu 

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti 
copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este 
greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o 
imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate 
mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a 
putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i 
restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut 
sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. 

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu 

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a 
mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut 
Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. 
Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu. 

 


--------------------------------------------------------------------------------




 
DC? T
 
Dubito ergo cogito, cogito ergo sum! 
Cînd se suie scroafa în pom
Cine tace nu e om.
 
 

Raspunde prin e-mail lui