Tot mai des se invoca in ultima vreme, de
catre politicienii romani, sintagme precum: incredere in autoritati,
autoritatea Statului, autoritate si putere etc. Sintagme gaunoase,
ridicole, fara absolut nici o acoperire intr-o tara precum Romania.
Oricine a trecut printr-o experienta occidentala profunda si cat de cat
indelungata stie ca nu exista decat putine racorduri posibile intre
etatismul unei tari civilizate si etatismul romanesc, marca sovietoida. Nu
ma voi opri aici asupra originii acestei maladii de regim politic si nici
nu-mi propun sa-i descriu toate simptomele. Ce ma intereseaza, ca in
fiecare articol jurnalistic pe care-l scriu, este efectul de urgenta,
benefic, pe care sper sa-l starnesc nu doar in mintea cititorilor (marea
majoritate lamuriti, prea lamuriti), ci in primul rand asupra celor care
au putere de decizie si de schimbare.
Asadar fapte! Tendintele
securistice ale statului roman, inclusiv astazi, in 2005, la cincisprezece
ani dupa eliminarea comunismului, sunt perfect vizibile. Tendintele
securistice se manifesta, simplu spus, prin acte sistematice de lezare a
libertatii noastre personale si de lipsa de respect fata de intimitatea
noastra. Nu ma refer aici la practici notorii, precum ascultarea
convorbirilor telefonice, violarea mesageriilor electronice sau
intimidarile directe, practici ale caror victime au fost mai multe
personalitati din Romania postdecembrista (cele mai recente episoade:
amenintarea curajosului istoric Marius Oprea in plina strada si spargerea
mesageriei editorialistului Radu Calin Cristea). Ma refer la practicile
legale, ale caror victime, pe cat de inocente, pe atat de docile, suntem
ori putem fi cu totii.
De pilda: multi dintre noi avem
de-a face cu birourile de schimb valutar din Romania. Pentru a ti se
schimba o suta de dolari sau de euro la aproape fiecare dintre aceste
birouri ti se cere un act de identitate!!! Prima data cand mi s-a cerut sa
ma legitimez pentru acest banal serviciu, dintr-un reflex ciudat m-am
supus, fara sa reflectez o clipa la absurditatea si, mai grav, la
neconstitutionalitatea cererii. In schimbul docilitatii mele bovine, am
primit un bonulet cu numele, adresa, codul numeric personal, pe care
l-am pus cu grja la pastrare in portofel. A doua oara am reactionat
normal: adica, i-am spus persoanei inchizitoriale ca nu prea-i inteleg
pofta si ca doresc pur si simplu sa schimb o suma de bani, adica sa cumpar
cateva hartii cu alte cateva hartii, iar nu sa-mi schimb cetatenia,
situatie in care somatia ei ar fi avut o acoperire constitutionala. Si am
refuzat legitimarea. Spre surprinderea mea, micul securist involuntar din
spatele ghiseului n-a emis nici o fraza de contrazicere. Ba, mai mult, a
inceput sa injure cu naduf dispozitiile pe care seful i le daduse,
lasandu-l sa incaseze, singur, reclamatiile clientilor. Anul acesta, la
intrarea in Romania, am avut o alta experienta de acest tip. Am aflat ca
s-a introdus o taxa pentru folosirea mandrelor sosele autohtone,
concretizata prin achizitionarea unei buline galbene numita rovigneta.
Aceasta rovigneta, in principiu, se poate cumpara de la orice statie Peco,
inclusiv de la vama romana. Cum insa am luat cunostinta de existenta ei
abia dupa trecerea frontierei, am decis sa luam cu asalt, in spiritul
corectitudinii cetatenesti, prima benzinarie din drum. Patitii pot
confirma: produsul guvernamental respectiv e unul din cele mai rare
produse existente pe piata. De ce? Vorba vanzatoarei de la Deva (primul
oras unde l-am putut gasi dupa zece opriri): Domnule, traim in Romania!
Nu va asteptati la minte frantuzeasca. Hartogaria e atat de complicata,
incat foarte putini vanzatori se pricep s-o puna la punct. Apoi biata
cucoana, la fel de disperata ca si mine, a inceput sa-mi ceara acte peste
acte: de la pasaport frantuzesc si act de identitate pana la cartea gri a
masinii, neuitand sa ma intrebe, pentru a completa in formular, prenumele
ambilor parinti. Hotarat lucru, mi-am zis, vigneta asta galbena trebuie sa
contina un secret de stat iesit din comun de vreme ce ti se cer pana si
prenumele parintilor. Iarasi, explozia care-mi intindea la maximum
coardele vocale nu s-a produs din acelasi motiv ca si in primul caz:
securistul involuntar se dovedea a fi un functionar de treaba, supus unor
directive superioare, cu care nu era de acord, ca si cetatean, dar pe care
se vedea obligat sa le respecte, ca angajat. Leafa primeaza!
In fine, al treilea
episod autobiografic e legat de angajarea unei cumnate, pe post de
telefonista, intr-o ramura a Serviciului de transmisiuni speciale dintr-un
orasel de provincie. Pentru a candida la acest post biata de ea n-a fost
supusa doar unei examinari profesionale minutioase, dar a trebuit sa
completeze (ati ghicit)... un dosarel. Completarea acestui dosarel in
vederea angajarii i-a luat un week-end intreg, printre alte rubrici
aflandu-se si aceea despre rudele de gradul II,III, IV etc. Prin urmare,
calcandu-mi peste principii, din amor familial si blestemandu-i ideea
disperata de a se angaja la coliba dracului, a trebuit sa-i dictez, prin
terta persoana, nu doar autobiografia mea de la nastere pana la prima
carte frantuzeasca, dar si pe cea a sotiei mele, de la studiile de scoala
generala pana la anii de profesorat la Rouen. Balciul amar continua, roata
cu dintii zimtati ne macina in continuare, nici macar discret ori pe
ascuns. La lumina zilei. Sa se stie!
Pe langa aceste reflexe
securistice, statul roman mai are doua calitati, constitutive, as putea
spune: lipsa de respect fata de propriii cetateni si slugarnicia fata de
puterile straine. Statul roman e, in fond, inamicul nostru numarul unu, al
tuturor romanilor. Dimensiunile articolului nu-mi permit sa vin cu inca o
suma de exemple autobiografice. Dar toti cititorii au provizii din
belsug pentru aceasta rubrica. Cate cozi si reclamatii fara raspuns, cate
istorii cu functionari aroganti si ineficienti (desi platiti din
buzunarele noastre), cata impolitete si murdarie! In privinta
servilismului lucrurile sunt si mai evidente si mai greu de suportat.
Politicienii romani nu dau doi bani pe tara pe care o conduc decat dintr-o
singura perspectiva: aceea a onorurilor internationale. Prin urmare, tot
ce se face si atat cat se face, nu de dragul romanilor se face, cat de
dragul Bruxelles-ului sau al Washingtonului. Clasa politica romaneasca
este ideala si eterna sluga la doi stapani. Ultimele doua calitati sunt
din plin demonstrate, si cu asta inchei, de comportamentul acestui stat
(jumatate cravasa, jumatate lupanar) in ultimele zile: catorva zeci de mii
de romani emigrati din cauza saraciei pentru a munci in Europa li se pune
pumnul in gura printr-o neloiala si antiromaneasca ordonanta de urgenta -
cei care si-au depasit sejurul legal de trei luni in Occident isi pierd
automat pasaportul si dreptul de a mai iesi din tara. La originea acestei
ordonante sta, fireste, presiunea Bruxelles-ului si, indirect, presiunea
clasei muncitoare occidentale, marxizata pana in dinti. Cu cata usurinta
a ingenuncheat Calin Popescu Tariceanu! La comanda, precum vechii
fanarioti in fata firmanului Portii. Nu discut statutul, ilegal sau legal,
al celor ce trudesc in Occident pentru o viata mai buna in Romania. Nu
aceasta e problema. Discut atitudinea guvernantilor fata de o parte din
concetatenii nostri, care aduc bogatie acestei tari. Intre un roman si un
imperativ de la Bruxelles nici un prim-ministru adevarat nu sta pe
ginduri. La naiba cu Bruxelles-ul, la naiba cu Washingtonul, domnilor
politicieni! Treziti-va la demnitate! Conduceti poporul roman, de la el
aveti legitimitatea puterii. Lui si numai lui trebuie sa-i dati socoteala.
In primul rand pe el trebuie sa-l respectati. Daca as avea inocenta sa
confund Romania cu statul roman incarnat de politicienii actuali, intr-o
secunda as renunta la cetatenia romana. Dar Romania nu este statul roman.
Romania sfideaza statul roman si pana la urma il va invinge. A fi patriot,
la urma urmei, inseamna a lupta cu dintii impotriva acestei coalitii
antiromanesti intre cravasa tricolora si lupanar.
