--- In [email protected], Gogo Lambini <[EMAIL PROTECTED]> wrote: > nu ti se pare ciudat ca de fiecare data cand un caz de coruptie debuteaza un apropiat al lui Base e atacat cu chestii cam contrafacute? > Cat despre dl autor Badin ar trebui sa vedeti ca nu s-a ocupat niciodata de articole de investigatie, mai degraba de interviuri din trecut despre viitor.
Mie mi se pare ciudat ca pe timp ce trece sa se ingusteze cercul celor cercetati la fel ca si motivele investigatiilor, sa se dea uitarii din ce in ce mai mult lucruri grave din trecutul apropiat, crime abominabile ale caror vinovati NU mai sunt cautati sau sunt "uitati", chipurile din lipsa de dovezi...Ca din ceata de infractori&criminali care colcaie in Parlamentul si politica Romaniei sa se restranga investigatiile la un cerc redus uitandu-se intrebarile despre vinovatii mineriadelor, vinovatii "revolutiei", marile "tunuri" din anii '90, etc. Cat despre Andrei Badin, poate aveti dreptate sau poate deranjeaza (pe "cineva"?)faptul ca a spus pe nume anumitor lucruri sau a fost prezent la un Camp Romanesc...Poate se explica mai greu ca acum sa fie blamat mai mult dupa presupuneri fara sa fie vazuti mai intai alti "jurnalisti", cu fite si figuri(de fatalai)"europene", care au ajuns (adevarati mancurti) sa le fie rusine de originile lor(dupa cum spune Eliade:"Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sã se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentalã sau rusã tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pãcate, având nenumãrate lipsuri, dar strãlucind totusi cu o inteligentã si o simtire proprii"), se fandosesc amestecand limba romana cu engleza intr-o "rom-engleza" jenanta(la 2 cuvinte romanesti, 2 in engleza, "anyway") de parca ar fi trait toata viata in US sau UK si limba romana le e straina, "tintind" cu disperare si ifose la stipendiile "societatii deschise"... Doar sa nu uitam ca cercul celor ce trebuiesc investigati si trasi la raspundere pentru ororile din ultimii 16-17 ani este mult mai mare, sa citim textul acesta scris cu talent de Bogdan Suceava pe vremea cand era la MI State Univ.(MSU): O crimã româneascã Acest text a fost publicat in Contemporanul. Ideea europeana, nr.40/2000, 19 octombrie 2000. Notã: Prezentul text nu este o fictiune. Numele personajelor si faptele sunt reale. Unitatea militarã despre care e vorba aici este UM 0396 Bucuresti, dupa nomenclatorul valabil în 1988-1989. În toamna aceea ne pãsa de foarte putine lucruri, pentru ca nu aveam nici mãcar douãzeci de ani. Dupã mintea noastrã, o persoanã importantã în unitatea militarã era furierul secretarului de partid. La prima orã a diminetii el avea obligatia de a aduce din oras, într- o ranitã uriasã, întreaga corespondentã a unitãtii: scrisorile, vreo zece Scînteia, si - de aur - un Sportul care mergea direct la comandant si pe care am reusit de vreo douã ori sã-l subtilizãm. (Era anul care avea sã se încheie cu finala Stelei contra lui Milan. ) În principiu, acest furier îndeplinea rolui lui Hermes: atâta vreme cât orice corespondentã afarã din unitate trebuia sã aibã aprobarea unui ofiter (vã rog cititi aici cã biroul de contrainformatii, în lipsã de spioni americani care sã dea târcoale gardurilor noastre strategice îsi justifica pâinea cea de toate zilele pe spinarea soldatului atins de dorul scrisului) - furierul cu presa comitea marea ilegalitate de a scoate din unitate zeci de plicuri de corespondentã neaprobatã. Am cunoscut trei astfel de furieri în anul acela si toti au fãcut dezinteresat acest serviciu. Noul furier a fost numit în ianuarie si toatã lumea era interesatã de persoana sa. Când l-am vãzut întâia datã mãrturisesc cã am fost dezamãgit: un bãiat înalt, dar firav, brunet si cu ochii mari, nevinovati, pe care te-ai fi asteptat ca ranita cu ziare sã-l rãstoarne. Am retinut aerul lui de copil recrutat înainte de vreme, sau poate aruncat în viatã înainte de vreme. Obisnuia sã ia loc pe un scaun si sã stea nemiscat, cu privirea în gol, ca si cum timpul lui ar fi fost infinit si ca si cum ar fi avut înainte o vesnicie. O vreme am lucrat în preajma lui si l-am observat la început fãrã curiozitate, apoi cu simpatie: în acea lume de epoleti si rãcnete îmi pãrea cã va rãmâne pe veci un nevinovat. Nu avea nici o idee cã se expune vreunui pericol scotând scrisori din cazarmã. Nu credea cã ofiterul de contrainformatii face presiuni asupra unor soldati pentru a da informatii despre altii. Nu credea cã secretarul de partid (cel pentru care lucra) nu era strãin deloc de a face acelasi lucru. În acest sens, noul furier, Cristi, era un nevinovat pe veci. Secretarul de partid al unitãtii, cãpitanul Ivan, era un perfect Ianus. Auzea doar ce dorea si spunea doar ceea ce dorea sã spunã. Nu cred cã era un tip comod pentru cei cu care lucra, desi fatã de sefi arbora acea obedientã lipsitã de demnitate care e adevãratul blazon al ofiterilor armatei române. (Nu-mi imaginez ca un cãpitan în armata chezaro-crãiascã sã se fi înclinat când saluta. La români multi dintre noi am vãzut asta.) Nu era niciodatã clar unde se termina relatia de muncã si unde începea instinctul de slugãrnicie al celor fierti de veacuri în cazanul Isarlâkului. Cãpitanul Ivan avea si el punctul lui slab: în calitate de secretar de partid, era în urmã cu anii la caietele de învãtãmânt politico-ideologic. Faptul era periculos pentru el, amuzant pentru furierul lui. Îi pãsa extrem de putin de N.Ceausescu si habar n-avea ce spunea marele si îndepãrtatul lui sef în acele cuvântãri kilometrice; în schimb putea oricând sã dea o expunere de trei ore fãrã pauzã despre gândirea secretarului general, într-o improvizatie ce ar fi amintit de un Nae Ionescu rãtãcit în labirintul marxismului de operetã. Sã stii cã noul furier e pila cãpitanului, mi s-a spus. Nu îi spune nimic, pentru cã îi va repeta cãpitanului totul, cuvânt cu cuvânt. Am crezut fiecare zvon si cred cã în primele zile întreaga mea reticentã s-a bazat numai pe reputatia din companie a acestui copil mare cu aer pierdut. Probabil era multã invidie: dupã cele trei luni de instructie de tip infanterie, toti militarii primeau diverse sarcini. Cele mai dure erau serviciile de noapte în anumite zone ale Bucurestiului, sau gardãrile de trenuri de marfã. Pe lângã acestea, plimbarea prin oras cu ziare si scrisori în spate era ca o stare de gratie. Nu puteau pune aceastã alegere decât pe seama unei relatii neapãrat oculte. Nu cred cã noul furier l-a informat pe secretarul de partid niciodatã, desi e posibil ca acesta sã fi încercat sã-si asigure unele servicii. Dar aerul pierdut si incapacitatea de a face rãu erau atât de bine înrãdãcinate în Cristi, încât dupã câteva zile am început sã am încredere în el. Nu era doar sentimentul meu. L-am amestecat în jocurile noastre nocturne de whist si în glumele noastre soldãtesti, în bãtãile cu perne si în problemele noastre sentimentale: nu era el oare Mesagerul ? Întrega lui familie se afla la Buzãu. Tatãl lui îl cunoscuse cândva, în trecut, pe cãpitanul Ivan. Locuiau încã în orasul în care cãpitanul probabil îsi începuse cariera: o familie obisnuitã, mamã, tatã, o sorã si el. Fusese probabil rugãmintea tatãlui cãtre cãpitan de a avea grijã de Cristi. Pentru anumiti indivizi, singura formã de a avea grijã de cineva ar fi aceea de a pune persoana protejatã sã-ti facã cafelele. Oricum, cãpitanul nu concepea si nu-si imagina cã face altceva decât se astepta de la el. Constiinta lui era limpede ca cristalul. În plus, se considera un personaj practic: la ce bun o clipã pierdutã pe reflectie ? Era genul de om care servea partidul ca urmare a unui viol: i s-a propus s-o facã si el s-a lãsat luat de val, a acceptat pentru cã era mai sus, mai bine, mai mult, fãrã sã reflecteze si fãcându-se cã n-are habar. Partidul îl violase si lui nu-i pãsa. Acest fel de oameni au rãmas socati dupã decembrie '89, si unii dintre ei se aflã încã la marginile filozofiei de tejghea în corolarul ideologiei de altãdatã. Faptul cã din confuzia si exaltarea lor s-au nãscut tragedii nu a fost subliniat destul. Într-o searã l-am vãzut pe Cristi cu douã ranite imense: mergea sã cumpere pui pentru cãpitan de la aprovizionarea unitãtii. În altã noapte a venit sã doarmã la noi în dormitor. În general, frigul sau zgomotul sau mirosul îl fãceau sã caute mai degrabã prezenta militarilor cu termen redus decât a trupei, ale cãror dormitoare adãpostind uneori peste 70 de oameni erau la limita salubritãtii. Într-o searã ne-a adus ciocolatã: o gãsise în oras. Nu vroia bani pe ea, nu vroia sã ne-o vândã. Ne-a intrebat: Când facem urmatorul whist ? Pãrea cã pluteste deasupra lumii aceleia în care se urla si se insulta, deasupra acelei Balcanii înarmate, o Balcanie cãlãritã de demonii unui sfârsit de timp. Altã datã la ceasul stingerii, mi-a povestit despre cum picase la facultate prima oarã. Am înteles cã era îngrijorat de proba de matematicã de la admiterea la A.S.E., care nu continea decât algebrã si analizã: i-am propus sã lucrãm împreunã. El ar fi urmat sã cearã aprobare pentru concediu de studii de la comandant pentru perioada imediat precedentã examenului. Noi doi am fi încercat sã lucrãm toatã matematica necesarã si, pânã pe 15 iulie, am fi acoperit totul. Trebuie sã spun cã proiectul a fost acoperit în bunã masurã: am lucrat enorm anul acela, în cele mai putin culturale conditii care se pot imagina. Faptul cã anul acela am lucrat cu el si cã am citit mult G.Garcia Marquez a fost singura mea evadare. Consider cã, prin munca noastrã, el mi-a fãcut un serviciu. Povestea noastrã pare stranie, pentru haosul care domneste în cazãrmile armatei noastre: am fãcut o treabã destul de bunã. Am început cu algebra, unde am lucrat atent de la ecuatiile de clasa a noua, trecând prin calculul matriceal, pânã la structuri algebrice. În paralel am avut grijã si de analizã, unde îmi aduc aminte si îmi reprosez cã n-am mai avut vreme sã discutãm în detaliu cele douã teoreme de substitutie de la integrarea definitã care erau perla coroanei în materia de clasa a douãsprezecea. (Aceastã eroare de strategie care mi-a apartinut - avea sã-l coste douã puncte din zece la proba de matematicã în sesiunea de admitere din vara lui 1989. Aceastã eroare de planificare avea sa conducã la consecinte inimaginabile.) Adevãrul e cã pe lângã noi a început o adevãratã industrie de meditatii în sistem de muncã voluntarã la care îsi aduceau o amplã contributie alti colegi. Cred cã plutonul cu termen redus medita gratis si profesional nu doar la matematicã, dar si la francezã sau geografie. (Nu îmi amintesc detalii asupra acestor specialitãti, au trecut mai bine de zece ani de atunci si - ca si acum mã interesa cu adevãrat doar matematica.) Dar stiu sigur cã cel putin trei ofiteri au apelat la serviciile noastre, alãturi de cel putin patru sau cinci militari în termen. Pentru acesti militari era o problemã de evadare: dacã ar fi reusit la facultate, s-ar fi liberat pe 1 septembrie 1989, dupã numai un an, patru luni mai devreme decât durata stagiului normal. Cred cã tuturor celor care învãtau pentru admitere în primãvara lui 1989 scurtarea stagiului militar le era serioasã motivatie. Îmi aduc aminte cã i-am spus lui Cristi într-o searã, când ne cãdea capul de obosealã în încãperea comitetului de partid, unde lucram analizã sub mutrele lui Ceausescu: Cred cã trebuie sã te duci de aici. Nu cred cã e bine pentru mintea ta sã stai un an si patru luni cu ãstia. Îmi aduc aminte cã a zâmbit trist si nu a spus nimic. Remarca fusese de domeniul evidentei. Apoi a venit telegrama aceea. Tatãl lui Cristi murise. Telegrama a ajuns la mine si eu a trebuit sã i-o dau. A rãmas o clipã ca paralizat, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. S-a asezat pe jos pe coridor într-o stare de blocaj din care n-a iesit multã vreme. I-am sters lacrimile. Când cãpitanul a aflat ce s-a întâmplat, reactia lui a fost cea mai omeneascã posibil: i-a acordat un bilet de voie. A încercat sã-l îmbãrbãteze, dar cuvintele lui nu erau pentru asta. Cristi a plecat acasã la acea înmormântare neasteptatã. Când s-a întors mi-a spus ca mama si sora lui nu se vor descurca deloc usor dupã moartea tatãlui. Ulterior, cãpitanul Ivan a renuntat la serviciile lui de furier. Cãpitanul era un om practic, care n-avea ce face cu un om moale, un tânãr care învãta la geografie în loc sã-i tinã caietele de învãtãmânt politico-ideologic, care se misca încet cu sacosele cu pui, care freca prea putin nessul si cãruia în plus îi murise singura protectie. Cristi a fost mutat la o unitate de misiune în oras. Lipsit de instructia unor luni bune de armatã, îmi imaginez un miel trimis la vânãtoare. În general, nici unul dintre noi n-am învãtat nimic de specialitate în armatã. Militarii cu termen redus ar fi trebuit sã aibã parte de instructia necesarã unor viitori ofiteri în rezervã. În toate acele luni nu am vãzut nici o hartã militarã si nu am fost niciodatã instruiti asa cum ar fi trebuit sã fie niste potentiali ofiteri. Am spãlat însã foarte mult chiuvete, coridoare, toalete. Suspectez cã la fel de bine pregãtiti erau si ofiterii nostri. Nu cred cã aceastã problemã structuralã era specificã doar nouã si nu cred cã lucrurile s-au schimbat în ultimii zece ani. M-am despãrtit de Cristi la începutul lui iulie, atunci când militarii cu termen redus au iesit din cazarmã. Când ne-am vãzut atunci el purta haina lui militarã cusutã la cot iar eu bluza mea blue jeans adusã din R.D.G. I-am lãsat o listã extrem de clarã cu ce avea de repetat si de lucrat singur. ?tiu cã doar pentru el am regretat cã plec din cazarmã: ar mai fi avut nevoie de mine câteva sãptãmâni. În balamucul acela, simteam cã ar fi ceva de salvat. Cã toate acestea tin de resortul unei morti aflate atât de aproape, cã absenta timpului suficient de studiu în cazarmã ar fi putut sã-i fie cuiva fatal în lumea României socialiste nu era nimãnui clar pe atunci. Poate nici acum faptul nu e evident. În cursul verii Cristi a primit concediul de studii solicitat. A încercat la A.S.E. si a pierdut admiterea pentru douãzeci de sutimi. Ne-am revãzut dupã probã la Universitate, si am discutat despre proba de mate. Am fost îngrozit: mi s-a pãrut cã responsabilitatea îmi apartinea. În examen gresise douã probleme si programul de recapitulare pe care i-l indicasem nu fusese completat în timp util. Eu fusesem nerealist. El s-a întors în cazarmã, la misiunile lui de pazã si ordine. Urma sã se libereze in ianuarie 1990 si dorea sã încerce din nou în iulie 1990. Urma sã mai stãm de vorbã dupã ce el s- ar fi liberat. Primul meu semestru la facultate a fost extrem de interesant. Am avut parte de un curs de analizã matematicã predat de Prof.Solomon Marcus. Tot toamna aceea am fost implicat într-un proiect special: la invitatia Acad.Nicolae Teodorescu numãrul 3/1990 al Gazetei matematice a fost redactat de studenti. Când a avut loc revolutia, tocmai încheiasem redactarea materialului. Pe 23 decembrie am participat la redactarea unui prim proiect de constituire al Ligii Studentilor de la Matematicã. Aveam douãzeci de ani si vedeam revolutia cu totul altfel decât cei care trãgeau sforile. Pentru unitãtile militare de la Bãneasa, confuzia a fost generalã. Scosi din cazarmã, adusi înapoi, mentinuti în rezervã, urcati în camioane sau autobuze, tinuti în alarmã si nedormiti, ofiterii si soldatii au fost supusi unei presiuni greu de descris. Cãpitanul Ivan fusese si el pãtruns pânã peste poate de febra revolutiei. A luat comanda unei companii (ce mai putea face oare un secretar de partid dupã ce stia bine ce se întâmplase) si l-am reîntâlnit în dimineata de 24 decembrie 1989 în apropierea Universitãtii. El mi-a spus cã în cursul noptii Cristi a murit în luptã. Compania îmbrãcatã în damnatele uniforme gri-bleu primise misiunea sã protejeze clãdirea unuia dintre hotelurile de pe Strada Academiei, cel al cãrui nume cred cã era Nehoiu. E vorba de o intersectie foarte periculoasã în structura unor lupte de stradã, cea unde se aflã acum Banca Turco-Românã, si care în decembrie 1989 a fost un focar al luptelor zile în sir. Exaltat de momentul mãret, cãpitanul a pus câte un soldat la fiecare fereastrã a hotelului. Devotamentul pentru revolutie al fostului secretar de partid era de granit. Ne putem imagina lesne cât se pricepea acel functionar al partidului comunist la lupte de stradã si putem crede cã în cursul noptii si-a expus soldatii în mod inutil. Lui Cristi i-a atribuit o iesire cãtre o terasã. Dintr-una dintre clãdirile de pe stradã cineva (cine ?) trebuie cã a vãzut un militar M.I. fãcând miscãri ciudate undeva la înãltime. Psihoza cu teroristii era foarte vie în seara de 24 decembrie 1989. Glontul a trecut prin cascã si a penetrat frontal cutia cranianã. Pe lista oficalã a victimelor M.I. în decursul revolutiei numele lui Cristi figureazã la pozitia 41. Se trãgea încã. Iesisem de la Universitate si încercam sã ajung spre Biblioteca Centrala Universitarã, a cãrei clãdire arsese. Acum stãteam pe un scaun de bar golit, alãturi de câtiva militari nãuciti de somn si socati de moartea unuia dintre camarazii lor. Era dimineata de 25 decembrie. Pe fruntea cãpitanului erau multe broboane de sudoare. Cascheta de militian era datã pe ceafã si stãtea strâmb. L-am privit în ochi. I-am spus cã probabil Cristi fusese cel mai slab instruit militar din toatã unitatea si cã eu nu l-as si trimis pe acea terasã. Nu a rãspuns nimic si s-a uitat la mine ca si cum n-ar fi avut sens ce spun. Mã mai privise de câteva ori asa în trecut. Pãrea un om care se îndreaptã spre ceva si remarcile mele îl întrerup. Existã o fotografie a agentiei olandeze de stiri, pe care am regãsit- o la o expozitie de la Arhitecturã din vara lui 1990. Fotografia e realizatã câteva ore înainte de momentul fatal. Fotograful olandez a centrat prim-planul pe Cristi, care are aceiasi bocanci scâlciati pe care îi stiam din varã. Stã în genunchi si are Kalasnikovul în pozitie de tragere, cel mai probabil undeva pe Calea Victoriei, cãtre Sãrindar, dar nu pot fi sigur de locatie. Multã lume în jur, civili, la nivelul strãzii, revolutia românã în direct, agitatie, haos, încurcãturã, confuzie. În fotografie nu se vede nici un alt militar. Toatã acea multime, turmã de oi venitã aval, se uitã undeva în sus, ca si cum s-ar fi tras de pe un acoperis, de la dracu' sau poate dinspre ceruri. Privirea lui Cristi e fixatã pe acel loc nedefinit. Eu îl cunosc bine si pot sã spun cã nu vedea nimic. Mai târziu cãpitanul avea sã-i dea ordinul sã ia pozitie pe terasã. Bogdan Suceavã - iunie-octombrie 2000 ---------------------------------------------------------------------- "Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale Europei" - Petre Tutea "Nu cred că se află tară europeană în care să existe atâtia intelectuali cărora să le fie rusine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-si bată joc de trecutul lui si să mărturisească în gura mare, că ar prefera să apartină, prin nastere, altei tări" -Mircea Eliade "L'homme supérieur est celui qui remplit son devoir" - E. Ionesco "Soldats, du haut de ces pyramides, quarantes siècles vous contemplent" - N.Bonaparte "Ask not what your country can do for you: Ask what you can do for your country." - John F. Kennedy *** sustineti [romania_eu_list] prin 2% din impozitul pe 2005 - detalii la http://www.doilasuta.ro *** Yahoo! Groups Links <*> To visit your group on the web, go to: http://groups.yahoo.com/group/romania_eu_list/ <*> To unsubscribe from this group, send an email to: [EMAIL PROTECTED] <*> Your use of Yahoo! Groups is subject to: http://docs.yahoo.com/info/terms/
