|
COMUNICAT Interceptarea
convorbirilor telefonice de către SRI şi
respectarea dreptului la viaţă privată Fundaţia
pentru o Societate Deschisă îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de Consideraţiile
exprimate de Serviciul Român de Informaţii cu privire la cadrul juridic
în
materia interceptării telefoanelor, postate pe
pagina de internet a instituţiei. FSD
consideră că punerea în aplicare a acestor opinii ale SRI privind
legalitatea
interceptărilor telefonice ar reprezenta un uriaş regres al statului de
drept
şi o inadmisibilă desconsiderare a judecătorilor şi actului de
justiţie, cu
consecinţe grave pentru viitorul democratic al României. 1. Susţinerea de bază a SRI
este că prevederile Codului de procedură penală (CPP) privind
necesitatea ca
interceptarea convorbirilor telefonice să fie efectuată pe baza unui
mandat
emis de un judecător nu se aplică SRI în cazurile în care acesta
acţionează pe
baza prev. art. 3 combinate cu art. 13 din Legea siguranţei naţionale
nr.
51/1991. SRI precizează expres că cerinţele Cpp sunt aplicabile “numai
la instrucţia penală şi nu puteau fi
aplicate în activitatea de informaţii”,
socotind că în ceea ce priveşte activitatea de
informaţii este suficient mandatul emis de un procuror dintre cei
special
desemnaţi din cadrul Parchetului General. Acest
punct de vedere reprezintă o gravă contrazicere a voinţei legiuitorului
român
care a decis prin legea nr. 281/2003, care a modificat Codul de
procedură
penală, că interceptarea telefoanelor - sau alte acte care reprezintă o
ingerinţă
în viaţa privată a persoanelor - poate
fi făcută numai pe baza unui mandat emis de un judecător. La acea dată,
legiuitorul român a avut în vedere decizia pronunţată de Curtea
Europeană a
Drepturilor Omului în cauza Pantea
contra României care preciza expres: “Curtea
reaminteşte…că în România procurorii,
acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi
mai
întâi procurorului general şi apoi ministrului Justiţiei nu îndeplinesc
exigenţele de independenţă faţă de executiv” (paragraful 238
din
decizia CEDO). A susţine, aşa cum face SRI, că mandatul
trebuie emis de un judecător doar în cazul instrucţiei penale este
chiar illogic.
Ar înseamnă că Parlamentul a avut grijă ca dreptul la viaţă privată al
persoanei să fie garantat de judecător independent atunci când sunt “date sau indicii temeinice privind
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni…iar interceptarea şi
înregistrarea
se impun pentru aflarea adevărului” (CPP), dar a
considerat inutilă o protecţie similară în cazul activităţii de
informaţii,
unde există doar simple suspiciuni. O asemenea abordare intră în
conflict şi cu
art. 53 (2) din Constituţia revizuită în 2003 care precizează că
exercitarea
unui drept poate fi restrânsă numai dacă este necesară într-o
societate democratică, restricţia
trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o 2. SRI afirmă, de asemenea, că
modificările
aduse Codului de procedură penală nu i se aplică deoarece Legea nr.
51/1991 nu
a fost modificată în mod expres. Acest punct de vedere este contrazis
chiar de art.13
alin.(1) din Legea nr.51/1991 care
trimite expres la prevederile CPP: „situaţiile prevăzute de art. 3
constituie
temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de
procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul
culegerii de
informaţii...”. Aşadar, orice
modificare a CPP atrage în mod
automat modificarea legii 51/1991. Mai
mult, însăşi Legea nr 281/2003, de modificare a
CPP precizează în Art.
X. -
“Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziţii
referitoare la
dispunerea de către procuror… a interceptării şi înregistrării
convorbirilor, a
percheziţiilor… se aplică, în mod
corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege.” Adică, se
aplică dispoziţiile privind emiterea mandatului de către un judecător.
Formula
folosită de legiuitor este una generală, care acoperă orice lege prin
care
procurorul era îndrituit să emită un mandat de interceptare. Interpretarea
SRI că mandatul judecătorului este necesar doar “pentru
desfăşurarea instrucţiei
penale şi nu pentru apărarea securităţii naţionale” este de
maximă
gravitate, ea putând duce la concluzia că apărarea securităţii
naţionale se
poate face în afara cadrului constituţional şi legal din România, ceea
ce este
inacceptabil. De
altfel, această filosofie a SRI, extrem de gravă, că instituţia poate
activa în
afara cadrului procedural general valabil, este întărită de ideea
exprimată în Consideraţiile de pe site, conform
cărora “toate modificările sau completările
aduse altor acte normative prin
Legea nr.281/2003 privesc - direct sau indirect - sfera puterii
judecătoreşti,
îndeosebi problemele referitoare la cercetarea penală, urmărirea şi
judecarea
infracţiunilor, fără legătură directă cu activitatea organelor de stat
cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale”. 3.
Una din consecinţele de maximă gravitate a opiniilor exprimate de SRI
este
legată şi de durata interceptărilor. In vreme ce Codul de procedură
penală
prevede că mandatul are o durată de maximum 30 de zile şi poate fi
reînoit
pentru aceeaşi perioadă de timp, fără ca durata totală să depăşească 4
luni,
legea siguranţei naţionale permite ca mandatul emis de procuror să fie
pentru 6
luni, cu posibilitatea reînoirii pentru câte 3 luni, de un număr
nelimitat de
ori. Evident, o astfel de posibilitate reprezintă o violare flagranţă a
art. 53
(2) din Constituţie care se permite doar
restrângerea temporară a exerciţiunlui
unor drepturi, în vreme ce legea siguranţei naţionale, în interpretarea
SRI din
2006, poate duce la anihilarea dreptului la viaţă privată al unei
persoane. 4. La fel de grave sunt susţinerile SRI conform
cărora judecătorii nici nu ar putea să emită mandate în activităţi
informative
deoare “judecătorii
nu deţin certificate de securitate în conformitate cu prevederile Legii
nr.182/2002 iar punerea, de către serviciile de informaţii, la
dispoziţia
acestora a unor astfel de informaţii ar constitui o încălcare a
cadrului normativ
existent.”.
Aşadar, într-o SRI
ar fi trebuit să ştie că orice informaţii clasificate ar deţine,
acestea se
declasifică atunci când sunt prezentate unui judecător. Altfel, în
logica SRI
ar însemna că în România numai unii judecători ar fi “apţi” să judece
cauzele
care privesc securitatea naţională, ceea ce reprezintă o gravă
desconsiderare a
judecătorilor în general şi a actului de justiţie înşuşi. Faptul că
unele cauze
nu sunt accesibile publicului larg nu înseamnă că ele sunt “secrete” şi
faţă de
judecătorii care le judecă. De
altfel, urmând logica SRI, o întrebare trebuie se impune: cum înţelege
SRI să
respecte cerinţa fermă a Uniunii Europene privind repartizarea
aleatorie a
cauzelor către judecători? 5. În sprijinul
susţinerilor sale, SRI invocă generic
practica din “majoritatea
statelor democratice,
inclusiv în SUA”. Ne
permitem
să atragem atenţia că până şi în Statele Unite, lovite din plin de
terorism,
faimosul Patriot Act nu şi-a
permis să ia
dreptul judecătorului de a fi singura autoritate care emite astfel de
mandate.
Sectiunea 219 care se referă la “Jurisdicţia unică privind mandatele de
percheziţie pentru terorism”, precum şi Secţiunea 220 privind
“Serviciul
naţional de mandate pentru probe electronice” precizează foarte clar
competenţa
“judecătorului magistrat federal”. Mai mult, Secţiunea 223 a aceluiaşi
Patriot
Act prevede expres procedurile care trebuie urmate în cazul unor
abuzuri săvârşite
de orice agenţie a SUA sau personalul acesteia. Fundaţia
pentru o Societate Deschisă solicită SRI să
îşi revizuiască opiniile privind respectarea Constituţiei şi
legislaţiei
recente care au reuşit să aducă România mai aproape de realizarea
interesului său naţional, acela de
a face parte din familia ţărilor democratice în care statul de drept
funcţionează necondiţionat. *** sustineti [romania_eu_list] prin 2% din impozitul pe 2005 - detalii la http://www.doilasuta.ro ***
SPONSORED LINKS
YAHOO! GROUPS LINKS
|
- [romania_eu_list] comunicat Fundatia pentru o Societate Desc... Aura Radu
