Un cruciat al secolului XX: Parintele Gheorghe Calciu
http://www.romfest.org/rost/apr2006/calciu-cruciat.shtml
Singura şansă de supravieţuire a creştinismului
răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa..."
N. Steinhardt [1]
Pe la începutul anilor '80, ca tînăr profesor navetist într-o
localitate din Sectorul Agricol Ilfov, ori de cîte ori pierdeam
"rata", luam cîte-o "ocazie" din dreptul Aeroportului "Băneasa".
Într-o dimineaţă, s-a întîmplat să oprească la semnul meu o Dacie
cochetă, condusă de un tînăr vioi şi bărbos (lucru mai rar pe vremea
aceea, cînd bărbile erau socotite o sfidare la adresa standardului
proletar), îmbrăcat în costum de blue-jeans şi încălţat cu saboţi
"ultimul răcnet". Din discuţia care s-a legat, pe un strident fond
muzical (radioul fiind dat la maximum), am aflat repede şi cu oarecare
surprindere că era preot ortodox, dar şi că preoţia e "o treabă
rentabilă", dacă "te orientezi" şi nu te apuci să umbli cu
"idealisme"… Nu ştiu cîtă teologie cunoştea, dar cu "filosofia vieţii"
se mîndrea că e bine pus la punct… L-am privit lung, cu un zîmbet vag,
şi am găsit de cuviinţă să tac, mulţumindu-mă să dau ambiguu din cap,
la răstimpuri, atît cît să nu par ingrat sau nepoliticos. Tînărul
preot perora cu voluptate, făcîndu-mi o întreagă teorie a preoţiei
"realiste", pe care el însuşi o întruchipa cu ostentaţie. La un moment
dat, îl aud zicînd: "În fond, ce rost are să te baţi ca nebunul cu
morile de vînt? Uite, Calciu-Dumitreasa, de exemplu, dacă s-a luat de
piept cu toţi, ce mare brînză a făcut? I-a ridicat cineva statuie?"…
L-am măsurat cu un amestec de indignare şi buimăceală, apucînd să-l
mai întreb: "Dar unde-s statuile martirilor, părinte?"… Ajunsesem.
Mi-a înhăţat "cu realism" hîrtia de zece lei şi mi-a spus concluziv:
"Asta este!"…
Îmi amintesc că regretatul Petre Ţuţea spunea că în Bucureşti şi prin
împrejurimi lumea suferă de "ilfovită". "Cum adică, d-le Ţuţea?".
"Păi… ilfovita e o boală valahă şi se defineşte prin trei simptome:
cretinism, criminalitate şi voie-bună!"… Turpitudinea bine dispusă,
împănată cu o notă de fudulie, e un lucru lesne de reperat; în ce
priveşte criminalitatea, ea nu este neapărat una fizică, ci poate fi
foarte bine de speţa "asasinatului moral"… Tînărul preot, care tocmai
demarase în trombă, mi se pare că întruchipa "ilfovita" la nivelul ei
de sus…
Pe atunci, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 1925 la Mahmudia,
Tulcea) era unul dintre puţinii deţinuţi politici din România; vremea
fioroasă a penitenciarelor trecuse, iar aşa-zisele cazuri de
"disidenţă" erau tratate mai degrabă prin teroare psihică şi
marginalizare. Cum multă lume asculta "Europa liberă", cazul
Părintelui Calciu era de oarecare notorietate, chiar dacă nu mulţi
îndrăzneau să-l evoce direct. Ceauşescu, zice-se, se înfuria la simpla
auzire a acestui nume şi îl considera pe "popă" duşmanul său personal.
Biserica, timorată, se lepădase ea însăşi de un atît de incomod
slujitor[2]. Prin tîrg, Securitatea lansase zvonuri calomnioase
(cărora, spre ruşinea noastră naţională, s-au găsit destui dispuşi să
le dea crezare, chiar pînă-n ziua de azi): neastîmpăratul
preot-profesor ar fi fost "asasin legionar", "agent al serviciilor
capitaliste", ba chiar "homosexual"! În realitate, pentru orice minte
lucidă şi onestă, Părintele Calciu reprezenta pe atunci "conştiinţa
noastră mai bună" (sau, cum m-am încumetat să-l numesc cu alt prilej,
"un răscumpărător al vremurilor"). Curajul său mărturisitor a rămas
unic în sînul lumii clericale a "epocii de aur" şi numai o grobiană
lipsă de cinste sufletească explică faptul că în anexa la ediţia
românească a Cărţii negre a comunismului[3] numele său abia de este
pomenit în treacăt!
II
Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română părea biruită de vremuri
şi dispusă la orice compromis cu regimul politic ateu şi materialist,
un profesor de Seminar, preoţit de puţină vreme, după ce făcuse
experienţele cele mai radicale ale opresiunii comuniste, îndrăznea, în
inima Bucureştiului, să ridice Crucea şi să înfrunte aproape de unul
singur atît demenţa destructivă a puterii, cît şi laşitatea unora
dintre superiorii săi ecleziastici.
Dincolo de alte forme de luptă sau rezistenţă creştină, despre care
s-ar cădea să mărturisească mai pe larg elevii săi de atunci,
Părintele Gheorghe Calciu a ţinut, în Postul Mare al anului 1978, în
faţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi studenţi, un şir de
predici de un mare curaj mărturisitor[4], adresate tinerilor dornici
de adevărul rostit cu tărie, împotriva ateismului şi materialismului
oficial, împotriva demolatorilor de biserici şi de conştiinţe, precum
şi împotriva celor aflaţi, adeseori în pofida convingerilor lor
intime, într-o cîrdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile au fost
rostite fie în incinta Bisericii Radu-Vodă, fie pe treptele acesteia
(atunci cînd superiorii i-au încuiat biserica – şi pe seminarişti în
dormitoare! – pentru a-l împiedica să predice mai departe>[5]). Cu
toate hărţuielile Securităţii şi ale propriilor superiori, auditoriul
devenea din ce în ce mai numeros: liceenilor, seminariştilor şi
studenţilor în Teologie li s-au adăugat, de la o săptămînă la alta,
tot mai mulţi tineri din mediile laice, în cea mai mare parte studenţi
ai altor facultăţi şi institute din Capitală. Mulţi dintre aceştia
("calciştii") au avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile
Securităţii, unii fiind chiar exmatriculaţi. Părintele avea să fie
supus mai întîi şicanelor curente, urmăririi, ameninţărilor şi
calomniilor, pentru ca, în cele din urmă, să fie arestat (la 10 mai
1979), judecat (?!) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub nişte
capete de acuzare ridicole şi fictive, "vina" sa fiind de fapt aceea
de a fi strigat adevărul întreg, fără ocolişuri sau menajamente.
Biserica, panicată de reacţia puterii şi căutînd să-i intre în voie,
nu s-a dat înapoi de la a-l caterisi pe cel care-i apărase demnitatea
şi temeiurile. Este simptomatic că într-un recent Dicţionar al
teologilor români[6], în care-şi găsesc locul sute de figuri
marginale, despre Părintele Gheorghe Calciu, al cărui caz făcuse
cîndva o vîlvă internaţională şi ale cărui predici, tălmăcite în mai
multe limbi, au dat lumii măsura vie a creştinătăţii noastre, nici nu
se face pomenire!
III
Înainte de a deveni preot, omul acesta experimentase, cu viaţa lui,
adîncimile iadului. A făcut în total 21 de ani de închisoare sub
comunişti (1948-1964; 1979-1984)[7], trecînd şi prin valul de teroare
de la Piteşti (1949-1951). Îi datorăm regretatului Dumitru Bacu
(1925-1997) prima mare dezvăluire a monstruosului "experiment" numit
"reeducare", unic, prin gradul de teroare şi perversiune, în tot
universul concentraţionar comunist[8]. La o ediţie ulterioară a cărţii
lui D. Bacu, pregătită în 1988 şi apărută în 1989 (la Hamilton, în
Canada, sub egida Cuvîntului românesc), Părintele Calciu a acceptat să
scrie prefaţa[9]. "Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc
la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru
noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se
poate explica [...] Am scris o prefaţă lungă şi neînţeleasă",
mărturisea, prea modest, prefaţatorul. Iar spre final: "Poate că din
toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît atît: «Şi ne
iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri»"...[10]
Toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de
mărturisire şi de jertfă. El a măsurat, în sufletul şi carnea sa,
distanţa între iad şi rai. Poate că nimeni n-a mai reuşit după Piteşti
o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că
există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că "experimentul
Piteşti" a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n-a putut distruge, pînă la
capăt, Omul[11]. Părintele Calciu nu s-a salvat doar pe sine: a
salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea
Eliade numea "teroarea istoriei"[12].
Trebuie menţionat că, după "episodul Piteşti", studentul medicinist
Gheorghe Calciu a mai zăcut în închisorile comuniste vreme de peste 12
ani, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai "îndărătnici" deţinuţi şi
ca un temut "grevist al foamei". Păcat că Părintele nu şi-a aşternut
pînă-n ceasul de faţă, într-o carte de sine stătătoare, amintirile din
închisori – specie de Le mie prigioni ce ar sta cu siguranţă alături
de Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn sau de Închisoarea
noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid!
IV
Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, are tăria şi primeşte
harul de a-şi rezidi viaţa, închinînd-o lui Hristos. Urmează Filologia
şi Teologia, devenind preot şi unul dintre cei mai iubiţi profesori ai
Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti (unde a predat franceza şi
Noul Testament). Se căsătoreşte (soţia, Adriana Dumitreasa, este sora
altui fost deţinut politic, Ion Dumitreasa) şi are un fiu (Andrei,
astăzi jurist în Washington D. C.). A avea "nevastă şi copii" nu
reprezintă însă, pentru luptătorul şi mărturisitorul Gheorghe Calciu,
un pretext de "cuminţire"[13]. Nici un risc nu i se pare prea mare în
slujba lui Hristos. O dată cu dărîmarea Bisericii Enei din inima
Bucureştiului (1 mai 1977)[14], pe locul căreia se punea la cale
ridicarea unei cîrciumi[15], Părintele Calciu îşi începe lupta făţişă
cu regimul politic scelerat şi cu complicii acestuia din sînul
Bisericii ("securiştii sutanaţi", cum i-a numit cineva). În anul 1978
devine tot mai incomod, mai ales că strînge în jurul său cete de
tineri plini de zel creştin şi naţional (de la teologi pînă la
politehnicieni). Predicile de la Radu-Vodă sînt echivalente cu un
cutremur spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat al epocii[16]. Ele
stau pînă astăzi mărturie a faptului că, sub dictatura roşie, s-ar fi
putut face mult mai mult, pentru Hristos şi Biserica Sa, decît am
îndrăznit îndeobşte să facem...
Condamnarea abuzivă din 1979 stîrneşte un val de reacţii în
străinătate; reprezentanţi de frunte ai Exilului românesc (Mircea
Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma[17]
etc.) sar în sprijinul său, sensibilizînd "forurile şi organismele"
internaţionale. Pînă la urmă, din cei 10 ani de condamnare (comutaţi
ulterior la 7 şi jumătate), execută numai 5; presiunile internaţionale
(numele său a fost vehiculat chiar şi în "negocierile" pentru
acordarea "Clauzei naţiunii celei mai favorizate") fac să fie eliberat
în 1984 (20 aprilie). Probabil că, dacă nu ar fi existat această
agitaţie ce a dat cazului atîta notorietate externă, Ceauşescu ar fi
apelat la soluţia lichidării fizice. O armată de securişti urmăresc
fiecare pas al Părintelui sau al familiei sale (ieşeanul Luca Piţu –
care a cunoscut familia Calciu prin Marcel Petrişor – relatează
obsesiv în cărţile sale cîteva scene de pomină), instaurînd asupră-le
o concertată teroare psihică. După mai puţin de un an, i s-a impus
"soluţia" de a părăsi ţara. S-a stabilit, cu familia, în Statele Unite
(unde i se acordase deja "cetăţenia de onoare" şi unde trăieşte pînă
astăzi).
V
În cei peste 20 ani de exil, Părintele Calciu s-a străduit, pe cît i-a
stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu şi al
poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Washington,
unde editează şi un buletin parohial), a apărat interesele românilor
oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între
alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de
Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate
reuniunile importante ale "diasporei" româneşti (este pînă astăzi
preşedintele de onoare al Romfest-ului[18]), a înlesnit numeroase
contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din
decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In
Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood,
Platina/California, 1997), a scris constant în presa Exilului (mai
ales în Cuvîntul românesc), dar şi în unele publicaţii postdecembriste
din ţară (Puncte cardinale, pagina creştină săptămînală a cotidianului
Ziua, Scara, Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos
misionar şi mărturisitor, pe care anii n-au reuşit să i-l istovească.
După 1989, s-a întîmplat să revină în ţară pe fondul primei
"mineriade"[19], fiind tratat cu o nedisimulată ostilitate
"neocomunistă", atît de oficialităţile politice, cît şi de cele
bisericeşti (singurul reprezentat important al clerului ortodox care a
mers atunci să-l întîmpine la aeroport a fost Părintele Galeriu), ba
chiar calomniat pe postul naţional de televiziune, în prezenţa şi cu
complicitatea preşedintelui Iliescu (vajnic moştenitor al
idiosincraziilor comuniste)! Ceea ce nu l-a împiedicat să revină
periodic, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi iertării, cu o forţă
mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile
tineretului ortodox (căruia i-a şi adresat, în anii '90, un "Nou
cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!", reprodus, în
continuare, şi în numărul de faţă). Un rol important a jucat, desigur,
şi apariţia acasă a celor patru volume ale sale: Şapte cuvinte către
tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996) şi Rugăciune şi lumină
mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii
(Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie
ortodoxă (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002)[20].
Chiar dacă mai este încă mult de făcut în acest sens, părintele s-a
străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali în direcţia împăcării
vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil,
dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări
moral-spirituale a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare),
inclusiv prin strămutarea Romfest-ului în România (începînd din 1998).
Astfel, celor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li se
oferă sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a făcut
21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaşte ca nimeni altul şi
virtuţile şi slăbiciunile instituţiei bisericeşti, dar care nu poate
ignora faptul că vremurile s-au schimbat, că iertarea (care nu se
confundă nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala
dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine,
Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei
maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri
omeneşti.
Întrebat acum zece ani cum ar fi România pe care o visează şi o
nădăjduieşte, Părintele Calciu formula în mod concis această sublimă
profesiune de credinţă, de o discretă solemnitate testamentară: "Am să
mă exprim pînă la capăt nu în termeni politici, ci în termeni
spirituali. România pe care o visez eu este una care îşi va aduna la
sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim
una, pe acest pămînt al suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre,
sub semnul Crucii lui Hristos" [21] .
Toamna trecută, Părintele Calciu a împlinit 80 de ani. Se amuză
spunând că, în urma operaţiilor succesive prin care i s-au introdus
mai multe inele ("belciuge") pe arterele coronariene, se simte astăzi
un octogenar… "câştigat la belciuge" (" Am rezistat atâţia ani fiindcă
am o inimă extrem de sănătoasă şi un organism care a creat numeroase
artere secundare s…t. Dr. Dangas mi-a arătat filmul cu creaţiile de
artere secundare şi spunea că rareori a văzut un asemenea fenomen de
auto-apărare a corpului. I-am spus că aceasta este slava lui Dumnezeu,
Care Şi-a arătat mila Sa spre un preot nevrednic, şi el a recunoscut
că numai Dumnezeu poate face astfel de minuni…") Cu toate încercările
vârstei şi ale veacului (nici mici, nici puţine), sfinţia sa a găsit,
în ultimii ani, puterea fizică şi generozitatea sufletească de a
veghea şi asupra tinerei grupări de la Rost, dăruind revistei pagini
de neuitat, iar bucuria de a-l vedea şi faţă către faţă, o dată sau de
două ori pe an, este întotdeauna o sărbătoare a inimilor noastre, cu
atât mai mult cu cât îl regăsim an de an cu aceeaşi îndărătnică
tinereţe în cuvinte, în gesturi şi în priviri. Nouă, cărora ni s-a
oferit şansa de a-l avea călăuză în confuzia acestui tîrziu de lume,
prezenţa mereu însufleţitoare a sfinţiei sale printre noi ni se pare
de fiecare dată o minune încă şi mai mare decît cea din filmul
doctorului Dangas. Urmîndu-şi chemarea oarecum în răspărul obişnuitei
ingratitudini dîmboviţene, Părintele Calciu rămâne, în adevărata
conştiinţa creştină românească, o legendă vie şi inepuizabilă, iar
istoria luptei anticomuniste are în sfinţia-sa unul dintre reperele ei
esenţiale.
Răzvan CODRESCU
--------------------------------------------------------------------------------
[1]Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 417 (citat în
postfaţa lui Virgil Ciomoş).
[2] Patriarh era atunci Iustin Moisescu, cel ce-a meritat în cea mai
mare măsură eticheta de "Patriarh roşu".
[3] Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, etc., Le livre
noir du communisme – Crimes, terreur, répression, Ed. Robert Laffont,
Paris, 1997; trad. rom.: Cartea neagră a comunismului – Crime,
teroare, represiune, Ed. Humanitas, 1998 (cu un adaos – pp. 727-776 –
privitor la comunismul din România, alcătuit, sub egida Academiei
Civice, de către Dennis Deletant, Gh. Onişoru, Marius Oprea, Romulus
Rusan, Ştefan Mariţiu).
[4] S-a putut vorbi chiar de "demersul aproape sinucigaş al predicilor
incendiare rostite de Părintele Calciu-Dumitreasa" (Sorin Dumitrescu,
în Transilvania, 1-2/1992, p. 17).
[5] Cum s-a întîmplat, bunăoară, în ziua de 12 aprilie 1978.
[6] Pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor
români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
[7] Cf. P. Caravia, V. Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica
întemniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 1998, dar şi Vasile Manea, Preoţi
ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos, f. l., 2000 (tot sub
formă de dicţionar).
[8] De la cartea lui D. Bacu (apărută în Occident, în 1963, pe cînd
ex-piteşteanul Gh. Calciu se mai afla încă în închisoare),
bibliografia "fenomenului Piteşti" s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D.
Bacu (a cărui carte a fost tradusă şi în engleză, în 1971), unii au
prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: Paul Goma (Les chiens
de mort/Patimile după Piteşti, 1981 – în fr.; 1990 – în rom.), Virgil
Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Marcel Petrişor (Fortul 13.
Convorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994 – unde
Gh. Calciu apare sub numele de... "Gore Bolovan") etc. Dintre cei care
au scris despre Piteşti din proprie experienţă, se cuvin menţionaţi
mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Viorel Gheorghiţă (Et
ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu
(Mărturisiri din mlaştina disperării – 2 vols., 1995; reed. 2001),
Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la
Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca (Tragedia Piteşti. O
cronică a "reeducării" din închisorile comuniste, 1997), Traian
Popescu (Experimentul Piteşti, 2000). Volumul Memorialul ororii.
Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla
(scos în 1995 de Ed. Vremea) conţine declaraţii smulse sub teroare
(preluate din arhivele Securităţii), care au prea puţin de-a face cu
adevărul (a se vedea şi replica lui D. Bacu: "Procesul reeducării. De
ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla", publicată în
Puncte cardinale, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996).
[9] Textul a apărut şi-n singura ediţie a cărţii lui D. Bacu apărută
în România (Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991; cf. pp. 9-15). Această
ediţie, cît se poate de neprofesională, are un subtitlu editorial pe
copertă ("La Buchenwald se murea mai uşor") şi un altul pe foaia de
gardă şi pe pagina de titlu ([Piteşti – ]"Centru de reeducare
studenţească")! Editorii, cu de la sine putere, au suprimat anumite
pasaje (privindu-l şi pe Părintele Calciu) din textul lui D. Bacu. E
de sperat că noua ediţie, aflată în pregătire, va şti să evite astfel
de neajunsuri.
[10] "Am lăsat Păr. Calciu greua însărcinare de a scrie o nouă
prefaţă. Prezenţa Sfinţiei Sale în fruntea acestor mărturisiri nu este
deloc întîmplătoare [...] În suferinţa lui se proiectează suferinţa
întregului neam. Trecerea lui prin infern este trecerea noastră, a
tuturor. Învierea lui din mormîntul Piteşti ne întăreşte credinţa că,
oricît de grea ar fi piatra păcatelor noastre, învierea neamului
întreg este posibilă", scria D. Bacu în cuvîntul preliminar la cea
de-a doua ediţie a cărţii sale.
[11] Cei trecuţi prin iadul de la Piteşti nu pot fi judecaţi cu
măsurile curente. În nici un caz n-au dreptul moral să se pronunţe
asupra lor cei ce n-au făcut experienţa închisorilor comuniste. Dar
chiar şi printre foştii deţinuţi politici, trecuţi prin alte
penitenciare sau lagăre, am auzit adeseori spunîndu-se: "Noi n-avem
dreptul moral să-i judecăm pe cei de la Piteşti, căci dacă am fi ajuns
acolo, nu se ştie dacă am fi fost mai buni decît ei. Nouă, oricît de
mult şi de greu am fi pătimit, nu ne-a fost dat să trecem nici pe
departe prin ce-au trecut «piteştenii»; în raport cu ei, ne putem
considera nişte norocoşi!". Sub judecată trebuie să încapă călăii
iniţiali, minţile diabolice care au pus la cale "experimentul", iar nu
victimele ulterioare. Pe de altă parte, în aceste condiţii, orice
"resurecţie" capătă dimensiunile unui miracol.
[12] Acea istorie care – obişnuia el să mai spună, referindu-se la
tragedia generaţiei sale – "a făcut pipi pe noi".
[13] "Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: «Eu am copii de
crescut», iar ca justificare morală pe: «Rectorul m-a pus să iau
declaraţii», acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat [...]
Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre
supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu
este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să
accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica
Lui»", li se adresează tinerilor teologi, în "Cuvîntul suplimentar..."
(pentru citatele din textele părintelui, am folosit ediţia cea mai
recentă: Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt.
Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ed. îngr., prefaţă şi note de
Răzvan Codrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001).
[14] Cf. vol. colectiv Bisericile osîndite de Ceauşescu. Bucureşti:
1977-1989, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 13-21.
[15] A se vedea mai ales cel de-al cincilea cuvînt către tineri:
"Preoţia şi suferinţa umană".
[16] Pînă în 1989, cele Şapte cuvinte către tineri au circulat în
România pe ascuns, în cópii dactilografiate. În româneşte sau traduse
în alte limbi, ele au fost difuzate de mai multe posturi de radio şi
publicate în periodice şi broşuri din afara ţării. În 1984, au fost
editate integral în limba germană (trad. Johannes Zultner), micul
volum incluzînd şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate
de Mircea Eliade (către Religious New Service, la 21 mai 1979) şi
Eugen Ionescu (în Le Monde din 26 iulie 1980), precum şi o scrisoare
pe care cel prigonit a reuşit s-o expedieze, în toamna lui 1978, către
C.I.E.L. (Comité des Intellectuels pour l'Europe des Libertés).
Începînd din 1990, unele dintre predicile respective au fost publicate
şi în periodice din ţară (precum Transilvania sau Puncte cardinale),
dar o primă ediţie completă în limba română a apărut aici abia în 1996
(vezi mai jos).
[17] Care, din păcate, s-a pretat ulterior (cum a făcut-o, cu obidă,
şi faţă de alte figuri ale rezistenţei anticomuniste) la atacuri deloc
cavalereşti împotriva părintelui (o mostră dezgustătoare fiind, de
pildă, acea scrisoare cu formula de adresare "Dragi sibioţi" expediată
din Paris, la data de 10 iunie 1992, către Redacţia revistei
Transilvania, care a înţeles s-o publice fragmentar laolaltă cu
predicile celui calomniat!).
[18] Întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la
sfîrşitul anilor '80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste
Ocean, români şi aromâni. Primele cinci ediţii s-au desfăşurat
alternativ în Statele Unite şi Canada, iar ultimele două în ţară (la
Bucureşti şi Sibiu). Accentul cade pe cultură şi spiritualitate, dar
politicul este implicit.
[19] A se vedea şi interviul dat cu acel prilej (inclus în vol.
Războiul întru Cuvînt…, ed. cit., p. 99 şi urm.).
[20] În mare măsură i se datorează şi vol. Occidentali convertiţi la
Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti,
2002).
[21] Cf. interviul menţionat la nota 19.
*** sustineti [romania_eu_list] prin 2% din impozitul pe 2005 - detalii la
http://www.doilasuta.ro ***
Yahoo! Groups Links
<*> To visit your group on the web, go to:
http://groups.yahoo.com/group/romania_eu_list/
<*> Your email settings:
Individual Email | Traditional
<*> To change settings online go to:
http://groups.yahoo.com/group/romania_eu_list/join
(Yahoo! ID required)
<*> To change settings via email:
mailto:[EMAIL PROTECTED]
mailto:[EMAIL PROTECTED]
<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
[EMAIL PROTECTED]
<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
http://docs.yahoo.com/info/terms/
