|
Capitolul
I din "Trecute vieti de doamne si Domnite", volumul I de Constantin
Gane
(asasinat la Adjud in anul 1962 si aruncat intro groapa comuna) Romania este si va fi ortodoxa. GGane
Capitolul
I Lupta
pentru Catolicism Un atare subiect vieţile
Doamnei şi Domniţelor române întampină, pentru îceput, o greutate din cele mai
mari, cea mai mare din toate : lipsa de
documentare. Începand din veacul al XVI-lea,
material pentru descrierea acestor vieţi aflăm îndejuns, bogat uneori,
interesant întotdeauna. Însă pentru epoca anterioară acest material se face din
ce în ce mai rar, abea câteva veşti şi o seabădă nomeclatură pentru anii 1400 la
1500, iar pentru începuturile neamului în veacul al XIV-lea lipsesc adeseori
până şi numele nevestelor voevozilor noştri. Totuşi nu se poate începe fără
început. Şi acest început are, dincolo de domeniul propriu zis al subiectului
nostru, o latură interesantă în strânsă legătură cu viaţa de altă dată a
Doamnelor noastre. E vorba de lupta ce s-a dat în trecut pentru răspândirea
catolicismului în melegurile noastre, luptă care se coboară în timp mult înainte
de întemeiera voevodatelor Moldovei şi Munteniei. Când în anul 1038 regele Ştefan
al Ungariei, zis Cel Sfânt, a îmbrăcişat creştinismul., iar câţiva ani mai
târziu ( după schismul din 1054) şi-a umplut ţara de preoţi şi călugări
catolici, de biserici, de mănăsti şi de episcopate papistaşe,, fireşte că a
încercat în toate chipurile ca vechile aşezări româneşti din Ardeal şi din
Oltenia (voevodate, banate, cnezate) să fie convertite şi ele de catolicism.
Ceeace însă n-a izbutit ungurul să facă atunci, a fost înfăptuit de un român,
cam două veacuri mai târziu şi anume în anul 1204 de către Ion Assan[1]
Împăratul Româno-Bulgarilor. Acest om care prin neasămuita lui energie a ştiut
să scuture de lannţurile bizantine atât populaţia bulgărească cât şi a cea românească din întinsele
sale domenii, care s-a priceput, întru înfătuirea planurilor sale, să capete şi
sprijinul Românilor de dincolo de
Dunăre (Vlahii din Muntenia şi Brodnicii din Moldova), acest om a înţeles că
pentru menţinerea şi afirmarea neaşteptatei sale puteri, câti şi pentru a duce
mai departe lupta împotriva Imperiului Bizantin, îi trebuie sprijinul Papei,
care pe vremea aceia deţinea în mâinile lui nu numai puterea spăirituală, ci şi
pe acea lumeasca. Şi astfel s-a putut că înanul 1204 uniunea Imperiului assănesc
cu biserica din Roma să se înfăptuiască. Când 40 de ani mai târziu, în
1241, Jon Assan al II-lea, fiul lui Assan, s-a lepădat de biserica romană,
pentru scopuri politice de altfel anloage căci Bizanţul căzuse în mâinile
cruciaţilor formând acum Imperiul Latin din Orient şi lui Jon Assan îi trebuia
deci un nou sprijin împotriva veşnicului duşman bizantin, pe care l-a aflat în
alianţa ce a încheiat cu Împăratul din Niceea, ortodox când deci în anul 1241
Imperiul Româno-Bulgar s-a lepădat de Papa, acesta, văzânu-şi străduirile
zădărnicite, se adresă regelui Ungariei pentru a-l indupleca de a face o
expediţie împotriva necredincioşilor Români şi Bulgari şi de a-i duce din nou,
cu sila, la catolicism. Bela al IV-lea, întru împlinirea mandatului său, se
pregătea tocmai de a călca teritoriul lui Assan, când se întâmplă evenimentul
repercutor în veacuri al năvălirii Tătarilor. Din învălmăşeala care a avut loc
atunci, a rezultat şi desfacerea Imperiului Româno-Bulgar. Bulgarii au urmat
totuşi dincolo de Dunăre, a avea o viaţă naţională a lor, foarte slăbită, până
la distrugerea staului lor de către Turci, iar Românii, dincolo de Dunăre,
pentru a rezista împotriva Tătarilor, au fost nevoiţi să ceară sprijnul Regelui
Ungariei, supunându-se lui. Este contestat astăzi documentar că în momentul
invaziunei tătare, 1241, Românii dintre Carpaţi şi Dunăre, din ambele părţi ale
Oltului, erau organizaţi în voevodate, probabil sub suzeranitatea Imperiului
Româno-Bulgar al Assăneştilor. In Oltenia domnea Lytuon (sau
Litovoi), iar in Muntenia (Ţara Românească, Terra Blacorum) domnea voevodul Seneslau.
Aceştia supunându-se acum regelui Ungariei, avură din nou a înfrunta strădaniile
bisericii romane pentru a-i aduce sau pentru a-i readuce la catolicism,
strădanii care, dincolo de munţi,
în Ardeal, nu încetaseră de fel niciodată şi care, o sută de ani mai târziu, au
pricinuit descălecatul Moldovei de către Bogdan. Pe de altă parte, fiind mereu
hăzuiţi de Tătari, iar regele Ungariei, cu toată protecţia nominală ce le
acorda, fiind prea slab pentru a-i apăra impotriva barbarilor, Românii
ajunseseră cu încetul a înţelege că, a-şi uni puterile, înseamnă a rezista mai
bine cotropitorilor. Astfel după moartea lui Seneslau (circa 1260), Lyton
voevodul Olteniei, împreună cu fraţii săi, a cucerit teritoriile acestuia şi
le-a unit cu ale lui, înfiinţând astfel unitatea naţională dintre Carpaţi şi şi
Dumăre[2].
Douăzeci de ani mai târziu ei se simţiră destul de tari în noul lor voevodat
pentru a încerca de a se scutura de alnţurile maghiare. Atacând pe regele
Ladislau al Ungariei(probabil in Banatul Severinului, pe care ar fi verut să
şi-l reînsuşească) Lyton muri în bătălie, iar frate-său Barbat, făcut
prizionier, trebui să plătească o mare sumă de bani pentru a se răscumpăra
(1285). Urmaşii lor Tucomir şi Basarab cel Mare, au rămas supuşi coroanei
ungureşti, până când, după moartea celui din urmă rege arpadian, Basarab s-a
scuturat de acea suzeranitate benevolă la început, prin strălucita victorie ce a
repurtat împotriva regelui Carol Robert dAnjou lângă Curtea Argeşului, în anul
1330 (bătălia de la Posada). De aci încolo credinţa papistaşă nemai putând fi
impusă nici prin arme, nici prin alte mijloace cum fusese de pildă mai înainte
prin mijlocul Ordinului Cavalerilor Teutoni şi Ioaniţi, cărora regii Ungariei le
dăduseră celor dintâi Ţara Bârsei[3],
iar celor de-al doilea Oltenia şi Muntenia într-un fel de apanaj. Biserica
romană va încerca, după cum vom vedea, de a catoliciza ţara prin
femei. Dar, fiindcă procedeul acesta a
fost încercat în acelaş timp şi în Moldova, câteva vorbe mai întâi asupra
românilor dela nord. În Moldova de azi, în tot timpul
năvălirilor barbare, de la Geţi (271) şi până în veacul al XII-lea, adică 900 de
ani, nu s-a putut constata urme de aşezări mai trainice. Au trecut puhoiuri de
năvălitori, au stat o vreme, au venit alţii peste ei, care la rândul lor au fost
iar alungaţi de alţii noi veniţi. Cumanii singuri au avut o organizare mai
temeinică, deşi de fapt sediul lor principal era dincolo de Nistru. Totuşi în
perioada de linişte de sub dominaţia lor, aşezprile au început a se înmulţi.
Prin anul 1150, documentele şi cronicile streine ni arată ţara Moldovei locuită
de români, ca şi Muntenia, ca şi Oltenia, ca şi întreg Ardealul, ca şi
Macedonia. Românii din părţilr acestea purtau, cel puţin printre streini, numele
de Brodnici la
sud (de la slavonul brod=vad, oameni de pe vaduri, căci locuiau pe margini de
râuri) şi de Bolohoveni
la nord (dela boloh, vloh, vlah). Aceşti
Bolohovenu aveau cnejii lor şi erau aşezaţi între Prut şi Nistru, întinzâdu-se
mai mult dincolo de acest râu, spre nord, dar având ramificaţiile lor înspre sud
şi vest, până în munţii Carpaţi. Peste ei, ca şi peste toată lumea, s-au
năpustit Tătarii în anul 1241, adică cam 100 de ani după ce se pot constata
primele aşezăminte ale acestor strămoşi români din Moldova. Cel dintâi veac după
năvălirea Tătarilor a trebuit să se petreacă, ca pretutindeni, în neîncetate
lupte. Abea după anul 1342, când tronul Ungariei fu ocupat de valorosul ei rege
Ludovic dAnjou, acesta hotărî o expediţiune pentru răspingerea lor de la
hotarele ţării sale. Voevodul Ardealului Andrei comanda oştirea acestei
expediţiuni şi nobilul român Dragoş de Badeu, în Maramureş, se afla printre
căpitanii săi. Tătarii fiind învinşi şi respinşi. Dragoş cu familia lui şi cu o
seamă de alţi nobili români maramureşeni - români unguri cum îi numesc cronicile
noastre, drept dovadă că Boholovenii de dincoace de munţi erau români şi ei
primiră în dar de la rege pământuri pe malurile Moldovei şi se stabiliră acolo,
unde le veni cu atât mai uşor a sta, cu cât, pe de altă parte, ei găsiră
pământurile locuite tot de români, fără organizaţie inchegată poate, dar Români,
iar pe dealtă parte întrucât, deşi supuşi unguri, se bucurau, din cauza munţilor
ce-i despărţeau de suzeranii lor, de mai multă libertate. Acesta fu adevăratul
început al neamului moldovenesc, contopirea Românilor de dincolo de munţi, cu
acei de dincoace, primul descălecat, cum l-au numit
cronicile. Dragoş, bătrân, muri doi ani mai
târziu şi fiul său Sas îi luă locul. În timpul acesta în Maramureş
domnea Bogdan, fiul lui Ştefan, nepot lui Niculae, voevozi de Maramureş şi conţi
de Ugoci. Acest Bogdan, nemulţumit la culme de felul cum înţelegau ungurii să
facă propagandă papistaşă, se răzvrăti. Şi iată dece: drept răsplată a trecerii
românilor la catolicism, regele dădea renegaţilor moşii şi titluri de nobleţe.
În felul acesta, nu numai că-i catoliciza, dar îi şi maghiariza, scăznd astfel
numărul populaţiei româneşti din regat. Procedeul acesta, care ţinea de mult,
ajunsese la culme sub regii Angevini. Bogdan, care întruchipa aspiraţiile
româneşti de pe atunci, se răzvrăti. Revolta fu înăbuşită, oamenii lui
pedepsiţi, iar voevodul Maramureşului scos de sub sceptrul lui, care fu dat unei rude a lui Dragoş.
Atunci Bogdan cu o mână de credincioşi , cu oameni reccrutaţi mai cu coie şi mai
cu sila, trecu munţii în Moldova pentru a-şi căuta o patrie nouă. Atacând pe
Drag, fiul lui Sas, în cetatea lui de la Siret, îi zdrobi oştirea şi îl alungă
peste munţi înapoi, luându-i locul în Moldova.. Iată a doua descălecare,
descotorisită de legendă, fără vânătoare de zimbru, pe care nici Dragoş, nici
Bogdan nu l-au urmărit nici odată, nici prin păduri bătrâne, nici pe malul
apelor. Stema Moldovei, un cap de bour, era vechea stemă a voevozilor de
Maramureş. Ludovic dAnjou întreprinse o
expediţie pentru a pedepsi pe răzvrătitul său vasal şi a aduce pe Drag din no
uîn Moldova. Însă, bătut de Bogdan, se întoarce umilit în ţara sa ungurească şi
astfel voevodul Moldovei căpătă neatârnarea în anul 1359 prin Bogdan, precum
voevodatul Olteno-Muntenesc căpătase pe a lui prin Basarab, cu 29 de ani înainte
(1330). Moldova fu numită de către
streini Bogdania şi Muntenia Basarabia. Numele acesta din urmă a dispărut mai
târziu, pentru a fi adoptat de către noi numai pentru partea din preajma Deltei
Dunării, care fusese în stăpânirea lui Mircea basarab şi întins apoi de către
Ruşi, în anul 1812, la partea Moldovei cunoscută azi sub această
denumire. Şi acum că principatele erau
înjghebate şi că u mai erau ordine de primit dela Buda sau de la Roma, credinţa
strămoşească putea înflori în toată pravoslavnicia
ei. Însă, aici voiam să ajungem,
această floare a ortodoxismului a crescut printre spini, care nu odată erau s-o
înăbuşe. Precum am arătat, ceeace Snctitatea Sa Papa de la Roma nu mai putea
face prin mijlocirea regelui Ungariei sau a cavalerilor sei Teutoni, a încercat
a face cu ajutorul primelor Doamne române, care, din întâmplare sau nu, au fost
în bună parte catolice. [1] Ioniţă sau
Kaloian [2] Aceasta este teoria expusă de D.Onciul în
Originile Principatelor Române) şi adoptată de doctrina istorică. D.I.G Filliti
are o teorie contrară şi interesantă ,că voevodul Munteniei Sanislau a cucerit
Oltenia (vezi Banatul Severinului şi
Craioveştii). [3] Întinzându-se şi dincolo de
munţi *** sustineti [romania_eu_list] prin 2% din impozitul pe 2005 - detalii la http://www.doilasuta.ro ***
SPONSORED LINKS
Your email settings: Individual Email|Traditional
Change settings via the Web (Yahoo! ID required) Change settings via email: Switch delivery to Daily Digest | Switch to Fully Featured Visit Your Group | Yahoo! Groups Terms of Use | Unsubscribe __,_._,___ |
