In octombrie 1995 a avut loc ultima nastere a unei fiinte umane. In mod
misterios, lumea si-a pierdut capacitatea reproducerii.
Consecintele asupra acestei lumi fara viitor sunt grave. Scolile se inchid,
locurile de joaca sunt goale, iar societatea se pregateste
sa inchida definitiv ochii. Toti cei care sufera de vreo boala, sunt sfatuiti
sa se sinucida. Afectiunea umana, in lipsa copiilor, se
intoarce spre jucarii si animale... dar fara succes. Acesta este cadrul
romanului "Copiii oamenilor", al scriitoarei P.D. James.
Cunoscuta pentru romanele ei politiste, in lucrarea tocmai amintita ea schimba
registrul in favoarea fictiunii, oferindu-ne astfel ceea
ce unii au descris a fi "un roman pro-life involuntar". Dar oare este un roman
de fictiune?
Desigur, in societatea noastra se mai nasc inca copii. Tot mai putini insa. Nu
cu multe zile in urma am putut citi cu totii o cutremuratoare stire: in Romania
un sfert de milion de vieti sunt ucise inainte de a se naste.Consecintele le
simtim: scolile, chiar
daca nu se inchid toate, ca in romanul lui James, se imputineaza totusi. Sunt
si scoli inchise, iar in cele ramase numarul de clase
se reduce de la an la an. Scaderea natalitatii este un import occidental, din
valul mai larg al importurilor din occident - dupa
principiul "orice vine de acolo e bun!" -, dar care, departe de a fi un dar,
este o boala. Imbatranirea Europei este un fapt despre care
tot auzim, dar bag de seama ca nu il si pricepem. Statistici triste ne arata
ca acest continent pretins crestin devine tot mai
musulman. Avand si zece copii, familia musulmana stramutata in Europa prinde
radacini. Dar probabil este nevoie de timp: dupa ce
se vor occidentaliza pana in maduva oaselor, si musulmanii, din tarile lor de
origine sau de adoptie, vor deveni ca noi - agenti ai
mortii.
Inaintea lor au cazut prada occidentalizarii asiaticii. Japonia este poate cel
mai trist exemplu, si poate locul ce pregateste terenul
pentru ca romanul lui James sa devina din roman stiintifico- fantastic unul
istoric. Dintr-o societate traditionalista, care punea accentul pe valori
umane, astazi Japonia este o tara ce moare incetul cu incetul. Copiii sunt o
specie pe cale de disparitie,
natalitatea inregistrand aici cote incredibil de mici; in schimb foarte multi
mor la peste 100 de ani. Femeia japoneza a lasat mersul
umil in spatele barbatului pentru cariera, iar casatoria este o optiune tot
mai tarziu aleasa. Societatea de aici a devenit una a
singuratatii: a batranilor fara nepoti, a adultilor fara sot sau sotie. Si
unde putea sa caute solutia problemei o tara a tehnologiei. .. decat in
tehnologie?! Tot la cateva luni vedem pe la stiri cate o inventie care, departe
de a fi amuzanta, striga a disperare. Mai intai au fost pernele in forma de
brat masculin, pe care femeile le-au cumparat in cantitati uriase, pentru ca
seara, la culcare, sa aiba senzatia ca se cuibaresc in bratele unui barbat,
care le protejeaza.. . Mai apoi a venit si replica, o alta perna ce
ofera senzatia barbatilor ca se culca pe poala unei femei. Desigur, perna
este disponibila cu fuste in diferite culori!
Maximul de barbarie sufleteasca a sosit insa acum cateva luni, cu noua
jucarie numita Yumel (de la cuvantul japonez "yume",
insemnand vis). Aceasta papusa, de 37 de centimetri si 80 de dolari, este
asemenea unui baietel de cativa anisori, si dispune de un
vocabular format din 1.200 de fraze. Nu are inima, dar are un procesor foarte
istet, care ii permite sa se culce si sa se
trezeasca odata cu stapanul, iar cand constata ca culcarea si trezirea au loc
neregulat, intreaba: "Nu cumva muncesti prea mult?"
Aceeasi intrebare o pune si daca nu ii acorzi suficienta atentie. Daca esti
grijuliu cu el, toata ziua va canta si va fi vesel. Iti va cere chiar sa ii
cumperi jucarii! Iar seara, cand ochii i se inchid de... era sa spun ca de
oboseala, dar de fapt i se inchid ca asa a fost programat, iti va spune: "Ma
simt asa de bine! Noapte buna!" In fine, ca orice copil, Yumel pune o groaza de
intrebari. Una dintre ele a fost "De ce au elefantii nasul atat de lung?" Spun
"a fost" pentru ca intrebarea a trebuit modificata in exclamatie, "Ce nas lung
au elefantii!" dupa ce mai multi posesori ai jucariilor Yumel s-au plans
fabricantilor ca nu au stiut sa raspunda la intrebare.
Trist... cumplit de trist... Intr-o societate in care copiii sunt tot mai
putini, industria de jucarii a fost inventiva, creand jucarii pentru batrani.
Doar ca nu li se spun jucarii, ci "parteneri vindecatori" , pentru vindecarea
singuratatii pensionarilor. Si se cumpara! Se cumpara in cantitati mari, fiind
un adevarat succes comercial! Oribila fictiune a lui James prinde viata in
Japonia: in cateva decenii s-ar putea ca singurii copii sa fie acesti Yumel-i.
Si nu pentru ca o misterioasa boala a eradicat fertilitatea, ci pentru ca
oamenii au ales sa nu si-o mai foloseasca. De ce? Pentru ca sunt ocupati sa se
joace de-a cariera, de-a "vreau sa fiu mare" (nu ca varsta, ci ca functie).
Pentru ca jucariile erotice pot da placere fara "pericolul" sau "boala" de a
ramane insarcinata. Pentru ca este mai dulce sa traiesti o copilarie pana
muuuult dupa 30 de ani, decat sa devii parintele unor copii.
Industria jucariilor si-a schimbat fata. Ea nu a existat la inceput: parintii
construiau jucarii pentru cei mici; copiii insisi isi construiau jucarii.
Astazi avem in schimb o uriasa industrie ce distruge imaginatia, creativitatea,
uscand si buzunarul. In plus astazi industria jucariilor nu mai produce doar
jucarii in sensul clasic (papusa, calutul, cuburile...) , ci s-a extins si
produce si vibratoare si prezervative pentru copiii-mari care nu sunt inca
suficient de maturi sa se bucure de darul procreatiei; masini si vile pentru
copiii-mari dornici sa aiba tot mai multe in posesie; televizoare si
calculatoare pentru copiii-mari cu frica de lumea reala, si care prefera sa
traiasca prin vedetele de film sau in spatiul virtual, cu prieteni la care nu
le stiu culoarea ochilor, dar le stiu ID-ul pentru Yahoo Messenger. Viata
insasi, in intregul ei, a ajuns un obiect de joaca pentru omul de astazi. Iar
omul, un copil prost.
Mega-industria jucariilor este o problema serioasa, cu care nu ne putem juca.
Oricat de dulce este copilaria, trebuie sa crestem, sa
lasam jucariile deoparte si sa ne angrenam in relatii umane reale, profunde. O
batranica japoneza de 82 de ani, mandra posesoare a
unui Yumel, declara: "Va multumesc pentru acest copil ce mi-a incalzit inima.
Nu mai sunt singura. Il cresc ca pe propriul meu
copil." Daca bucuria ei nu ne suna tragic in urechi, atunci peste cativa ani
ne vom cumpara sotul sau sotia, unchii si matusile,
verisorii si verisoarele, prietenii, ca jucarii in dimensiune naturala,
evident cu un vocabular mai bogat decat al lui Yumel... Brrr... Ce perspectiva
terifianta! Inchei aici caci simt nevoia sa imi imbratisez sotia si copiii,
care sunt, slava Domnului, umani!
Radu Capan
---------------------------------
Bored stiff? Loosen up...
Download and play hundreds of games for free on Yahoo! Games.
