http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=165&cmd=articol&id=5368
Despre (ne)incredere
Andrei Plesu, Dilema veche, Nr. 165, 6-12 aprilie 2007
Regimul democratic e bun, cu conditia sa fii mereu cu ochii pe el. Cu alte
cuvinte, institutiile democratice functioneaza multumitor, numai daca nu te
lasi orbeste pe mina lor, daca nu le idolatrizezi, daca le tratezi cu o
principiala neincredere. Aceasta este, in mare, teza ultimei carti publicate,
in toamna trecuta, de Pierre Rosanvallon (La contre-démocratie. La politique à
lage de la défiance). S-ar zice ca, pentru a obtine un binom politic
functional, trebuie sa combini legitimitatea guvernarii cu o suspicioasa veghe
cetateneasca. Cetateanul civilizat nu se poate limita la rolul de simplu
elector (asumat o data la patru, cinci sau sapte ani). Important e ce face in
intervalul dintre alegeri: cum supravegheaza puterea, cum impiedica derapajele
ei, ce formula institutionala gaseste pentru a-si exercita oficiul de judecator
al puterii, dincolo de votul periodic de care dispune. Cind voteaza, alegatorul
livreaza legitimitate si incredere. Dar de indata ce alesii sai s-au
instalat la virf, alegatorul responsabil le va retrage destul de repede
increderea sa, obligindu-i, astfel, sa o merite, clipa de clipa. Legitimitate
si neincredere, aceasta pare sa fie reteta optima a unei guvernari democratice.
Ideea in sine nu e foarte originala (sa ne amintim de o definitie a lui Alain,
atit de putin citit astazi, din pacate: Democratia e contra-putere
institutionalizata). Dar perspectiva istorica si analizele de detaliu fac din
cartea profesorului francez un excelent instrument de lucru. In plus, Pierre
Rosanvallon nu se opreste la observatiile de mai sus. El admite, intr-un al
doilea pas, ca abuzul neincrederii e la fel de periculos ca si increderea
timpa. Neincrederea trebuie dozata cu intelepciune si organizata riguros.
Altfel, ea produce distorsiuni greu de rectificat si risca sa sfirseasca in
anarhie. Guvernele aluneca spre moliciune si timiditate de teama intransigentei
publice, iar societatea civila (si cea mediatica) adopta maniere
autoritare, de natura sa-i dea un aer guvernamental.
Doua sint efectele negative ale excesului de neincredere, pe care le ia in
discutie Rosanvallon: populismul si ceea ce el numeste limpolitique.
Populismul are cistig de cauza cind puterea e in asemenea masura compromisa,
descalificata, demobilizata, incit demagogia promisiunilor si a injuriei se
poate manifesta din plin. Cit despre limpolitique, am putea sugera versiunea
romaneasca a lehamitei. Cetateanul e satul de clasa politica in ansamblul ei si
de actiunea politica in genere. E dezamagit pina la dezangajare totala.
Neincrederea dusa prea departe pune, deci, in calea natiunii doua capcane: una
retorica si una psihologica. Pe de o parte, credulitatea disperata; pe de alta,
demisia civila.
Romania de azi e, in acest context, un caz de manual. Capitalul de incredere cu
care a fost investita Alianta D.A. in decembrie 2004 s-a erodat. Ar fi rezistat
mai mult, poate, daca suportul lui politic Alianta insasi nu s-ar fi
prabusit lamentabil. Prim-ministrul nu pare suficient de autonom, iar
presedintele, din contra, e autonom la limita singuratatii. Succesul de public
al lui Traian Basescu e si el in picaj, impresia de arbitrar si spasmodic e
prevalenta. Institutiile puterii au comis, cu spirit de sistema, toate
greselile pe care trebuiau sa le comita pentru a pierde increderea oamenilor.
Iata citeva:
Au incurajat convingerea tuturor ca guvernarea e o afacere strict electorala.
Au incurajat convingerea tuturor ca lupta de partid e, pentru politicieni, mult
mai importanta decit gestiunea eficienta a tarii.
Au practicat o politica de cadre iresponsabila, distribuind beneficii si
recompense, indiferent de competenta si rezultate. Cei mai buni dintre ministri
au fost evacuati. Nu poti avea incredere intr-un Guvern care scapa cu atita
usurinta de Monica Macovei, Gheorghe Flutur si Vasile Blaga in ciuda meritelor
lor, si nici intr-o Presedintie care nu stie sa o pastreze pe Adriana Saftoiu.
Iar acestea nu sint decit cazurile evidente. Sint promovati, in schimb, insi
care nu pot invoca in favoarea lor decit propriul anonimat.
Strategiile de pastrare a puterii au inlocuit cu totul preocuparea pentru
strategii convingatoare de exercitare a ei.
Separarea puterilor a evoluat spre fragmentarea lor, respectiv spre
necoordonare si conflict. Opozitia si Puterea au capatat o distributie
confuza. Opozitia e subversiv influenta, Puterea e in opozitie cu sine.
Si altele. Rezultat: nici o formatiune politica nu mai depaseste in
increderea publica 30%. La orizont se intrevede populismul victorios (Becali)
si lehamitea (neparticiparea la alegeri). Quod erat demonstrandum.
---------------------------------
Ahhh...imagining that irresistible "new car" smell?
Check outnew cars at Yahoo! Autos.
