http://www.provincia.ro/cikk_roman/c000362.html
Alexandru SERES Utopia federalizării şi crizele identităţii Actualitate De cîţiva ani încoace, noţiunea de federalizare a devenit subiect major de controverse pentru societatea românească. S-au adus suficiente argumente, de ordin politic, economic şi istoric atît pentru cît şi împotriva ideii de federalizare. Nu-mi pot însă alunga bănuiala că, cei care simpatizeaza cu ideea, de fapt nu se gîndesc în mod serios la posibilitatea practică a federalizării României, iar cei care sînt împotrivă, agită pericolul dezmembrării României doar din motive politice. Pentru a depăşi această falsă dilemă, posibilitatea federalizării României ar trebui analizată nu prin prisma oportunităţii politice, economice etc., ci într-o relaţie mai complexă, care implică problemele identităţii. Căci, în fond, dacă principalul argument pro-federalizare este cel economic (Bucureştiul nu ţine cont de aportul economic major al Transilvaniei, dirijînd preferenţial sume din buget altor zone, mai puţin productive), ce ne facem dacă situaţia se schimbă? Care mai este argumentul menţinerii unei forme federative, dacă în viitor se va pune în aplicare un sistem echitabil de repartizare a resurselor bugetare? În această situaţie, singurul argument care ar mai putea sta în pi-cioare, cîntărind la fel de mult în balanţă ca şi argumentul economic, este cel al existenţei unor identităţi regionale, suficient de diferite pentru a ridica exigenţa unei organizări federative. Dar există cu adevărat aceste identităţi? Sînt ele suficient de bine conturate, pentru ca exigenţa federativă să devină imperativă? Mai putem vorbi, după atîtea decenii de comunism nivelator, de identităţi regionale bazate pe conştiinţă istorică veridică şi tradiţii culturale autentice? Cu alte cuvinte, există cu adevărat o conştiinţă a identităţii regionale? Dezbaterile din Provincia pe marginea acestor probleme nu au reuşit pînă acum, din cîte îmi pot da seama, să dea un răspuns clar, sau măcar acceptabil în linii mari. Cînd vorbim de identitate, fie ea privind individul sau societatea, putem distinge între patru mari componente majore (cel puţin acestea ne interesează în problema discutată): etnică, religioasă, politică şi culturală. Dintre componentele identităţii, cea etnică este fără îndoială cea mai evidentă, nefiind nevoie de vreo definire (sintagma pur declarativă noi suntem români ţine cu brio loc de definiţie, chiar dacă este, pînă la un punct, infantilă). Problema României, care se defineşte constituţional drept stat naţional, provine însă tocmai din această definire unilaterală. Doar prin definirea la modul declarativ a identităţii naţionale nu se rezolvă problema identităţii. (E adevărat, Constituţia României se referă şi la identitatea politică, prin termenul stat unitar, însă doar pentru a exclude, din principiu, alternativa federalismului.) Una din componentele majore ale problemei identităţii, cea culturală, lipseşte aproape cu desăvîrşire. Or, în lumea contemporană, în special în contextul lărgirii Uniunii Europene, problemele identităţii se definesc tot mai mult în planul coordonatelor culturale; este, în genere, acceptat faptul că vremea statelor naţionale a trecut, rolul jucat de naţiuni fiind tot mai mult preluat de diversele culturi regionale (menţionez că folosesc termenul cultură în sens larg, incluzînd cultura politică, civică, instituţională etc.). Rămîne de discutat dacă o altă componentă majoră a identităţii, cea religioasă, mai joacă rolul determinant pe care i-l acordă un Huntington, spre exemplu, sau pur şi simplu, la fel ca în cazul componenţei naţionale, asistăm la o perimare a rolului său în procesul de redefinire a identităţii colective, proces generat atît de transformările profunde ale societăţii în lumea postmodernă (globalizarea comunicaţională, economică etc.), cît şi de noul context politic european. Din perspectiva enunţată mai sus, se poate ajunge destul de uşor la concluzia că ne confruntăm cu o dublă problemă a identităţii. Pe de o parte, există oare cu adevărat, nu doar în plan declarativ, o conştiinţă naţională unitară, ţinînd de identitatea colectivă, care să răspundă în mod rezonabil de cuprinzător la exigenţa constituţională a statului naţional unitar? Pe de altă parte, sînt elemente care să ateste existenţa unor identităţi regionale, suficient de distincte pentru a proba necesitatea federalizării României? Ca să fiu mai limpede: problema pe care încerc s-o pun (fără a avea pretenţia unui răspuns neechivoc) este cea a existenţei unei duble crize de identitate a societăţii româneşti în ansamblul ei şi în părţile sale constitutive. Semnul cel mai clar al acestei duble crize este tocmai faptul că, după atîtea decenii de la Marea Unire, se pune cu atîta acuitate problema federalizării. În această perspectivă, o redefinire a identităţii naţionale se impune cu necesitate, înainte de a respinge ideea în sine a federalizării, la fel cum este necesară identificarea acelor elemente care să demonstreze existenţa unor identităţi regionale clare, pe baza cărora să se poată pune problema federalizării. În ceea ce priveşte primul aspect al problemei, cred că identitatea naţională se cere redefinită în primul rînd din perspectiva identităţii culturale. Aceasta este cea mai grea sarcină, identitatea culturală suferind în momentul de faţă mutaţii majore. În privinţa modului în care societatea românească se raportează la valorile culturii occidentale, lucrurile sînt departe de a fi lămurite. Nu sîntem foarte siguri ce înseamnă valorile democraţiei, cum nu sîntem foarte siguri că avem puterea de a face faţă exigenţelor Europei; neputinţa noastră de a face să funcţioneze instituţiile democratice arată tocmai acest lucru. Cu toate acestea, redefinirea conştiinţei naţionale se petrece chiar sub ochii noştri: delimitarea faţă de imperiul ruso-sovietic, afirmarea dorinţei de integrare în spaţiul euro-atlantic, cu tot ce înseamnă aceasta (democraţie, pluripartitism, economie liberală etc.), sînt semne cît se poate de evidente ale afirmării noilor coordonate între care doreşte să se aşeze naţiunea română, după ieşirea din întunecatul ev comunist. Ele presupun mutaţii majore în planul conştiinţei indivizilor şi al mentalităţii colective, mutaţii însoţite de incertitudini, tatonări şi, în mod firesc, rateuri. Zbaterile, contradicţiile, ezitările, uneori chiar reculul nu sînt altceva decît simptome ale dificultăţilor întîmpinate în trecerea de la forma istorică a conştiinţei naţionale la o formă culturală a ei. În aceasta constă, de fapt, criza de identitate despre care vorbeam, în cele două planuri naţional şi regional. Departe de a fi un corolar negativ, ideea de federalizare joacă, în această perspectivă, un rol benefic: fără a primejdui cu nimic, în realitate, unitatea statală a României, ea joacă rolul de catalizator în procesul de redefinire a conştiinţei naţionale, permiţînd, în acelaşi timp, o mai bună definire a identităţilor regionale, pe care comunismul le-a estompat în decursul timpului, pînă aproape de omogenizare. În focul atîtor controverse, fără şansa de a se ajunge la o concluzie, ideea federalizării se banalizează treptat, chiar dacă mai e susceptibilă să nască pasiuni şi temeri. Din moment ce nu are şanse de a deveni viabilă, încremenind în stadiul de proiect, ea capătă toate atributele utopiei. Acest lucru ar trebui să-i liniştească pe cei care i se opun cu îndîrjire, însă n-ar trebui nici să-i deranjeze pe adepţii ei: federalizarea este în sine o idee fertilă, capabilă să accelereze procesele mutaţionale din societatea românească, ajutînd la conştientizarea crizelor de identitate cu care ea se confruntă. În fond, federalizarea nu este altceva decît una dintre posibilele soluţii politice la conflictul perpetuu dintre identitate şi alteritate în planul conştiinţei naţionale. Acest conflict e tot mai greu de rezolvat cît timp conştiinţa naţională rămîne încremenită în forma ei istorică, fără a ţine cont de noua direcţie post-naţională spre care se îndreaptă Europa. In forma ei istorică, bazată pe identitatea etnică, conştiinţa naţională nu e capabilă să rezolve conflictele dintre identitate şi alteritate. Soluţia crizei e redefinirea conştiinţei naţionale în termeni culturali, modalitate care permite afirmarea identităţilor regionale (şi chiar locale) în termeni de co-participare şi nu de excludere. Sîntem acum în măsură să tragem şi o concluzie, chiar dacă nu definitivă. Federalizarea rămîne o utopie, potenţial creativă, atîta timp cît criza de identitate pe care o traversează societatea românească duce spre o redefinire a conştiinţei naţionale în sens cultural; dimpotrivă, în cazul în care această conştiinţă se încăpăţînează să se definească în termeni istorici, problema federalizării va continua să fie pusă mereu, fiind percepută ca singurul remediu la fundătura istorică în care ne zbatem. ALEXANDRU SERES s-a născut în 1957, la Oradea. Este redactor la Jurnal bihorean. Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică), Ed. Multiprint, Oradea, 1998.
