http://www.interesulpublic.ro/gardA_14/recompensa-pentru-hoti_8754
De aici se vede ca nu numai la Rosia a fost coruptie, aurul minjeste... Peter Oficialii Ministerului Culturii au plătit ilegal unui inculpat din dosarul „Aurul Dacilor" 200.000 de euro, apoi l-au transformat în martor al acuzării, în expert internaţional şi au împărţit banii. Reporterii „Interesul Public" au intrat în posesia unor mail-uri schimbate între reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor, Mircea Angelescu, şi unul dintre învinuiţii devenit martor-expert în dosarul „Aurul dacic", Barbra Deppert-Lippitz, ce dovedesc modalitatea bizară în care au fost răscumpărate brăţările dacice. Angelescu o roagă pe experta Lippitz să îi confirme dacă sumele menţionate de el în mail sunt cele care trebuie livrate în contul său de statul român, deşi, potrivit legii, ar fi trebuit să existe o negociere oficială între cei care deţineau podoabele şi MCC, ca reprezentant al statului român. Autorităţile române au susţinut că au recuperat brăţările în baza Convenţiei Unidroit, ratificată de România prin Legea 149 din 24 iulie 1997. Potrivit acestei convenţii, deţinătorul unor bunuri culturale mobile furate dintr-un stat sau exportate ilegal poate primi despăgubiri doar dacă se dovedeşte că nu a avut cum să ştie că acestea sunt furate şi a fost, prin urmare, cumpărător de bună-credinţă. Altfel, statul din care au fost furate bunurile poate să ceară instan- ţelor de judecată din ţara deţinătorului să impună acestuia returnarea bunurilor. MCC a susţinut că buna-credinţă a deţinătorului a fost demonstrată de către procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cei care le-au şi trimis actele din care reieşeau sumele ce trebuiau plătite. Numai că, de-a lungul anchetei penale, procurorii au susţinut că nu au avut contact direct cu deţinătorii podoabelor, ci doar prin intermediul expertului Lippitz. Ba mai mult, procurorii au declarat că reprezentanţii MCC sunt cei care s-au ocupat de răscumpărarea podoabelor. Vă vom demonstra, în cele ce urmează, modalitatea bizară şi la limita legii prin care autorităţile române au ales să plătească sute de mii de euro din bani publici pe nişte brăţări despre a căror autenticitate sau apartenenţă nu s-a putut pronunţa fără putinţă de tăgadă niciun expert autorizat din România sau din lume. De asemenea, vă vom informa cu privire la motivul pentru care MCC, împreună cu procurorii, nu au ales să parcurgă traseul prevăzut de lege şi de Convenţia Unidroit, pentru a ajunge la adevăr. Şi mai ales pentru a recupera brăţările fără a plăti sute de mii de euro din bugetul de stat. Variantele pe care procurorii, împreună cu reprezentanţii MCC, le aveau la dispoziţie erau două: ori nu puneau în discuţie, conform Convenţiei Unidroit buna-credinţă a deţinătorilor podoabelor, şi le plăteau acestora sumele pe care le cereau pentru răscumpărarea brăţărilor, ori mergeau în faţa instanţelor din ţările în care au fost descoperite podoabele şi demonstrau că aceştia nu au fost de bună-credinţă, că podoabele sunt bunuri culturale mobile, conform Legii 182/2000, şi cereau judecătorilor să impună predarea brăţărilor. Autorităţile din România au ales calea cea mai simplă. Au plătit din banii publici. Asta pentru că nimeni nu demonstrase autenticitatea brăţărilor şi, mai ales, pentru că acestea nu făceau parte din patrimoniul cultural naţional. Dar procurorii şi MCC erau prea adânc implicaţi în dosarul penal „Aurul Dacilor" ca să mai ţină cont de câteva sute de mii de euro. Motiv pentru care au recurs la un târg cu expertul Barbra Deppert Lippitz, astfel încât statul român să plătească sumele cerute de acesta, iar brăţările să intre în patrimoniul cultural naţional. Târgul a fost menit să asigure, pe de o parte, capital politic ministrului Culturii, şi nu numai, şi, pe de altă parte, justificarea prin succes a banilor cheltuiţi de anchetatorii de la Alba Iulia, în instrumentarea cauzei „Aurul Dacilor". Barbra Deppert-Lippitz a fost, în primă fază, suspectă în acest caz. Procurorii din Alba au susţinut că ea a fost cea care a anunţat autorităţile române despre existenţa unor brăţări posibil dacice, posibil din România. Fiind singurul liant dintre traficanţii de antichităţi şi cumpărători, procurorii au făcut o comisie rogatorie şi i-au controlat acesteia domiciliul, în speranţa că vor descoperi ceva. Din învinuit, intermediar al banilor Nu ştim exact care a fost rezultatul percheziţiei. Cert este că Barbra Deppert-Lippitz a devenit în scurt timp martor-expert în cauza penală. Şi intermediar „în acte" între statul român şi deţinător. Astfel, toţi banii pe care MCC i-a plătit pentru răscumpărarea a patru brăţări au intrat în conturile acesteia, fără ca statul român să ştie unde au ajuns banii mai departe. Reporterii „Interesul Public" au intrat în posesia unor mail-uri dintre Angelescu şi Lippitz, (vezi facsimil) pe care reprezentantul MCC le-a depus la dosarul cauzei ca fiind o probă a faptului că tranzacţia a fost una legală. Numai că, din mail-ul trimis de Angelescu expertului reiese că MCC nu ştia cu certitudine câţi bani trebuie să plătească pentru brăţări, deşi se presupune că există acte care stabilesc ce sumă trebuia plătită. „Negocieri" neprotocolare „Dragă Barbra, te rog să îmi confirmi cât mai repede posibil sumele pe care urmează să le plătim cu titlul de indemnizaţie echitabilă pentru trei brăţări: 141.360 euro şi 49.523 USD. Banii vor fi livraţi în contul tău joi după-amiaza sau vineri cel mai târziu (sper....). Este foarte urgent să îmi confirmi că sumele sunt corecte". Asta îi scria Angelescu expertului devenit intermediar. Deşi, dacă actele despre care vorbeau autorităţile şi care demonstrează suma stabilită în urma negocierii există, atunci ar fi fost suficientă consultarea lor. Fără a mai fi nevoie de existenţa corespondenţei puţin protocolare între un reprezentant al statului român şi un expert. Răspunsul Barbrei Deppert-Lippitz nu a întârziat să apară: „Dragă Mircea, confirm cele două sume, în Euro şi în USD. Directorul băncii mele (n.n.- la care am deschis contul) este deja informat şi îmi va telefona când ajung banii. Contul este acelaşi (contul fiduciar (n.n.- adică un cont administrat de un avocat în numele şi pe seama clientului), nu contul meu privat) ca cel din iarnă. Cred că numerele (n.n.-de cont) sunt corecte, dar poţi să le compari cu cele de la primul transfer. Pe curând, Barbra". Singurul indiciu pe care îl avea MCC că banii au ajuns la deţinători este faptul că niciunul dintre aceştia, nu „a făcut scandal că nu şi-a primit banii", după cum ne-a precizat într-un articol trecut secretarul general al MCC,Virgil Niţulescu. Tocmai de aceea, având în vedere faptul că banii plătiţi pentru recuperarea brăţărilor sunt bani publici, „Interesul Public" solicită încă o dată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să declanşeze o anchetă prin care să stabilească cu certitudine persoanele la care au ajuns banii. Şi mai ales dacă reprezentanţii MCC şi ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au acţionat conform legii, în interesul statului român. Convenţia Unidroit, nerespectată Ministerul Culturii şi Cultelor, prin vocea ministrului Adrian Iorgulescu sau prin cea a secretarului general Virgil Niţulescu, a susţinut că brăţările au fost recuperate şi răscumpărate în baza Convenţiei Unidroit, pe care România a ratificat-o în anul 1997. Potrivit articolului 3, alineatul 1, capitolul II din această convenţie, „posesorul unui bun cultural furat trebuie să îl restituie". Din acest moment, încep să fie descrise în această convenţie cele două variante prin care un stat deposedat de un bun cultural poate să îl primească înapoi. Conform articolului 4, alineatele 1 şi 4: „Posesorul unui bun cultural furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plata, în momentul restituirii, a unei compensaţii echitabile, cu condiţia să nu fi ştiut sau să nu fi putut afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi să poată dovedi că a acţionat cu diligenţa cuvenită la achiziţionarea lui. (4) Pentru a stabili dacă posesorul a acţionat cu diligenţa cuvenită, se va ţine seama de toate împrejurările achiziţiei, în special de calitatea părţilor, de preţul plătit, de consultarea de către posesor a oricărui registru accesibil în mod rezonabil, referitor la bunuri culturale furate şi orice altă informaţie sau documentaţie relevantă, pe care ar fi putut să o obţină pe căi rezonabile, şi de consultarea unor organisme la care ar fi putut avea acces sau de orice alt demers pe care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în asemenea împrejurări". Actele care să demonstreze buna-credinţă, inexistente Ca urmare, primul lucru pe care ar fi trebuit să îl prezinte autorităţilor române deţinătorul brăţărilor, pentru a-şi dovedi buna-credinţă, era certificatul de export. Acest act este prevăzut ca obligatoriu, de Legea182/2000, privind protecţia bunurilor de patrimoniu, pentru a putea scoate legal din România orice bun cultural mobil. Astfel, potrivit articolului 37, alineatul 5 din Legea 182/2000, „scoaterea din ţară, pe orice cale, a bunurilor culturale mobile pentru care nu s-a obţinut certificatul de export temporar sau definitiv, eliberat în condiţiile legii, constituie operaţiune de export ilegal". Pentru niciuna din cele 15 brăţări nu există acest certificat, pentru că, până la declanşarea dosarului „Aurul Dacilor", brăţările nu au fost niciodată luate în evidenţă şi înregistrate de Ministerul Culturii şi Cultelor, aşa cum prevăd normele interne pentru a demonstra că un obiect face parte din patrimoniul cultural mobil. Prin urmare, dacă un cumpărător din străinătate verifica toate registrele MCC, în care sunt trecute bunurile culturale, nu avea cum să descopere înregistrate podoabele. Nici măcar în registrul internaţional din Statele Unite ale Americii, înfiinţat în 2001, cu privire la obiectele culturale furate, nu puteau fi găsite brăţările. Ca urmare, niciun cumpărător ori colecţionar nu putea face dovada bunei-credinţe. Pentru că nu avea actele necesare. Era limpede că bunurile ori erau furate, şi nu existau acte de provenienţă, ori erau falsuri. Ca atare, pentru că aceste documente, care să certifice buna-credinţă a cumpărătorului nu există, reprezentanţii României aveau dreptul, conform Convenţiei Unidroit, să ceară instanţelor de judecată din statele unde au fost descoperite brăţările să impună deţinătorilor să le înapoieze. Astfel, potrivit articolului 5, din Capitolul III a Convenţiei, „(1)Un stat contractant (n.n.- în cazul de faţă statul român) poate cere tribunalului sau oricărei alte autorităţi competente a unui alt stat contractant să ordone înapoierea unui bun cultural exportat ilegal de pe teritoriul statului solicitant. (3) Tribunalul sau oricare altă autoritate competentă a statului solicitat trebuie să ordone înapoierea bunului cultural, dacă statul solicitant stabileşte că scoaterea bunului de pe teritoriul său afectează semnificativ cel puţin unul dintre următoarele interese: conservarea materială a bunului sau a contextului său; integritatea unui bun complex; conservarea informaţiei referitoare la acel bun, cum ar fi, de exemplu, cea de natură ştiinţifică sau istorică". Instanţele pe teritoriul cărora s-au găsit brăţările ar fi putut să impună returnarea podoabelor către statul român, dacă reprezentanţii acestuia din urmă ar fi respectat şi alineatul 4 din articolul mai sus invocat. „Orice cerere introdusă în temeiul paragrafului 1 al prezentului articol trebuie să conţină sau să fie însoţită de orice informaţie de fapt sau de drept, care să permită tribunalului sau autorităţii competente a statului solicitat să stabilească dacă sunt întrunite condiţiile de la paragrafele (1)-(3)". De ce au ales reprezentanţii statului român să dea, pur şi simplu, banii pentru brăţări, începe deja să se contureze clar. Autorităţile nu puteau face dovada că brăţările aparţin patrimoniului cultural naţional. Dar nici nu mai aveau cum să dea înapoi de la a le recupera, pentru că în dosarul penal fuseseră deja implicate nume politice cu rezonanţă, iar sumele cheltuite pentru instrumentarea cauzei penale erau exorbitante. În momentul în care statul român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, a început procedurile de răscumpărare a brăţărilor, acestea nu erau clasate ca făcând parte integrantă din patrimoniul cultural naţional, categoria tezaur. Nici măcar nu exista o expertiză care să ateste fără putinţă de tăgadă autenticitatea podoabelor şi care să nu fi fost controversată. Asta pentru că, ori unul dintre cei trei membri ai comisiei care făceau expertiza nu era expert autorizat de Ministerul Culturii şi Cultelor, ori autorităţi în domeniu contestau modalitatea prin care fusese realizată expertiza. Prin urmare, în momentul în care a dat banii, brăţările erau cel mult „susceptibile a face parte din patrimoniu". Şi cu toate acestea, niciun reprezentant al MCC nu s-a arătat interesat să demonstreze mai întâi autenticitatea şi apartenenţa brăţărilor, şi mai apoi să combată în instanţele străine bunacredinţă a deţinătorilor, pentru a le recupera pe gratis. Ordinele de clasare a brăţărilor nu sunt publicate în Monitorul Oficial Statul român a recuperat, până în prezent, nouă brăţări dacice, pe care MCC le-a clasat în patrimoniul cultural naţional în categoria tezaur. Pentru primele cinci brăţări, recuperate în iarna anului trecut, experţii şi specialiştii au avut nevoie de numai trei luni pentru a emite un certificat de clasare în patrimoniu, care să determine emiterea, de către ministrul Iorgulescu, a ordinului de clasare numărul 2068 din data de 09.02.2007. Pentru celelalte patru brăţări însă, dintre care trei au fost plătite cu aproape 200 de mii de euro, către Deppert Lippitz, din momentul primirii lor de către Mircea Angelescu, în data de 08.01.2007, pe aeroportul din Main, Germania, au fost necesare nouă luni pentru finalizarea procedurii de clasare. Astfel, ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, a emis în data de 16.10.2007 ordinul cu numărul 2582, privind clasarea celor patru brăţări. Iar certificatele de clasare 3015, 3016, 3017 şi 3018 au fost emise la trei zile după ce a fost semnat ordinul de clasare. Clasarea a venit după nouă luni, deşi în articolul 41, alineatul 2 din Legea 182/2000 se prevede clar faptul că „Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor este obligată să se pronunţe, în legătură cu clasarea bunului cultural mobil, în termen de 30 de zile de la data declanşării procedurii de clasare". Mai mult decât atât, niciunul dintre cele două ordine de clasare, emise de Iorgulescu, nu au fost publicate în Monitorul Oficial. Asta în ciuda faptului că reglementările prevăzute în ordin nu sunt de natură internă în MCC, ci, din contră, pot fi considerate de interes public. Reprezentanţii MCC se bâlbâie în explicaţii Contactat telefonic de reporterii „Interesul Public", directorul general al Ministerului Culturii şi Cultelor, Mircea Angelescu, ne-a precizat că „procurorii sunt cei care s-au ocupat de actele care demonstrează câţi bani au plătit deţinătorii pentru brăţări. E un dosar mare despre care nu am voie să vorbesc, dar pot să vă spun cu certitudine că există acte care să demontreze sumele plătite de deţinători şi sunt în conformitate cu cele pe care le-am achitat noi". Întrebat de ce mai avea nevoie de o confirmare a sumelor, de la Deppert- Lippitz, în condiţiile în care avea actele, Angelescu a făcut o pauză de câteva secunde, după care ne-a răspuns: „Ă, vă referiţi la mail-urile alea din decembrie? Ă, da, ştiam sumele, dar s-a produs o încurcătură. A fost un mail în care iam cerut şi contul. Nu e acela? A, da, era vorba de 200 sau 300 de euro, ceva taxe pentru avocat, şi acolo nu poţi greşi. Trebuie să ştii suma exactă. Şi am dorit să mă conving că ştiu bine suma. Dar acelea sunt mail-urile mele. Cum aţi avut acces la ele?". După ce i-am adus la cunoştinţă că mail-urile sale au fost depuse la dosarul din instanţă de reprezentantul MCC, ca documente, Angelescu a recunoscut că „procurorii au fost cei care s-au ocupat să arate bunacredinţă a deţinătorilor, iar noi nu am făcut altceva decât să dăm banii. Oricum, răscumpărarea este uşoară după ce se demonstrează aceste aspecte. Noi am avut actele şi am dat banii". Întrebat dacă la momentul răscumpărării fuseseră începute procedurile de clasare în patrimoniu a brăţărilor, directorul de la MCC a mărturisit: „Nu, nu erau. Dar noi avusesem experţi, iar brăţările erau susceptibile a face parte din patrimoniu. După care, asta s-a dovedit. Ştiţi că au şi fost clasate ca făcând parte din categoria tezaur". Chestionat cu privire la aplicarea Convenţiei Unidroit, vizavi de răscumpărarea bunurilor culturale mobile, în condiţiile în care brăţările nu apăreau înregistrate niciunde, Angelescu a răspuns: „Doamnă, dacă dumneavoastră vedeţi un tablou, nu vă daţi seama că este un bun cultural mobil? Haideţi să fim serioşi!". Una peste alta, cert este că autorităţile române au pus carul înaintea boilor. Adică mai întâi au plătit sute de mii de euro, după care au susţinut autenticitatea brăţărilor şi le-au clasat în patrimoniu. Ar fi putut să spună că nu sunt autentice sau că nu fac parte din patrimoniu după ce banii fuseseră daţi? Specialiştii de la patrimoniu, mutaţi Informaţiile apărute imediat după intrarea în vigoare a Legii 182, privind protecţia bunurilor de patrimoniu, potrivit cărora foarte mulţi oameni ai legii din zona Munţilor Orăştie efectuează săpături neautorizate în siturile arheologice, au făcut valuri în acea perioadă. Tocmai de aceea, mai-marii Inspectoratului General al Poliţiei Române au fost determinaţi să ia o decizie „radicală": aceea de a transfera, sub pretextul întăririi forţelor poliţiştilor de la patrimoniu, numai neaveniţi pe acest segment. Astfel ca, în eventualitatea în care un poliţist descoperă kosoni sau alte bunuri, să nu poată fi cercetat şi anchetat de către specialişti. Concret, întreaga linie de cercetare a infracţiunilor privind patrimoniul a fost mutată de la Direcţia Economic, la Judiciar. Măsura a avut drept efect umplerea birourilor poliţiştilor de la patrimoniu de „profani" în materie şi, totodată, acoperirea celor care ar fi încercat să eludeze legea. Urmarea acestui fapt, agenţii care lucrează astăzi pentru protejarea patrimoniului nu sunt ofiţeri specializaţi, ci novici. Autorităţile române, la limita legii Procurorii români care au instrumentat dosarul „Aurul Dacilor" au comis mai multe „erori" care sunt la limita încadrării lor ca fapte penale. Astfel, procurorii ştiau că Barbra Deppert-Lippitz este singurul liant dintre brăţări şi traficanţi. Motiv pentru care, după ce aceasta a fost de acord să colaboreze, au transformat- o din învinuit în martor-expert, calitate care nu există în sistemul judiciar din România, putând fi astfel susceptibili de comiterea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de articolul 289, din Codul Penal. Mai mult, prin determinarea lui Lippitz de a deveni martor, procurorii pot fi cercetaţi pentru infracţiunea prevăzut de articolul 261 din Codul Penal, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, pentru că este limpede că Lippitz a fost „racolată" în dosar pentru a spune adevă rul care le convine autorităţilor. Mai mult, aceasta poate fi cercetată pentru mărturie mincinoasă şi denunţ area calomnioasă, infracţiuni prevăzute de articolul 260, respectiv 259 din acelaşi Cod. Totodată, Barbra Deppert-Lippitz poate fi acuzată de conflict de interese, prevăzută de articolul 70 din Legea 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţ iei. Potrivit articolului 70, „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative". Iar Barbra Deppert- Lippitz, prin faptul că a fost cea prin care statul român a plătit banii şi în acelaşi timp avea interes ca expert să îşi ia anumite comisioane, şi ca martor să se asigure că a scăpat de anchetă, a fost legitimată ca exercitând o funcţie publică. La această posibilă infracţ iune, prezumtivii complici sunt procurorii implicaţi în anchetă şi mai ales reprezentanţii MCC. Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! Yahoo! Groups Links <*> To visit your group on the web, go to: http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/ <*> Your email settings: Individual Email | Traditional <*> To change settings online go to: http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/join (Yahoo! ID required) <*> To change settings via email: mailto:[EMAIL PROTECTED] mailto:[EMAIL PROTECTED] <*> To unsubscribe from this group, send an email to: [EMAIL PROTECTED] <*> Your use of Yahoo! Groups is subject to: http://docs.yahoo.com/info/terms/