Mai "e" unii care apreciaza meseria asta. :))) Din pacate putini, motiv pentru care "polul/centrala de putere" a arhitectilor duduie, pentru ca marginalizarea creaza intodeauna schimbari sociale generate de marginalizati.
Cu stima, Dicu-Sava Cristian www.dsclex.ro http://arid.wordpress.com ----- Original Message ----- From: M Cristian Ioan To: protest-ro@yahoogroups.com Sent: Sunday, November 27, 2011 7:35 AM Subject: [protest-ro] Să Trăiască Arhitectul ! un pic OT, apropo de Arhitectura: George Toparceanu ca poet al arhitectilor Pe strada Toamnei, unde pomii-şi scuturau povara, Locuia o cuconiţă, blondă şi frumoasă, Clara! Avea trup de crin şi gura, roşie ca o muşcată; Sînii - două crizanteme. Si ...era şi măritată! Soţul ei, Avram Barbulea, voiajor prin toată ţara, Pleca luni de dimineaţă si venea sîmbătă seara. Astfel că, în alte zile, Clara dulce, drăgăstoasă Marţi şi joi - să se distreze - mă primea pe mine-n casă. Îi citeam poeme, versuri, mă-mbătam de glasul ei, Ne spuneam poveşti, şi-n urmă, petreceam ca de-obicei. Casa-n care dragei mele ii fusese scris să şadă, Avea dou-apartamente cu balcoanele spre stradă. Jos în gang, urcai o scară care-aşa, din construire Nu avea altă intrare, nu avea altă ieşire. Iar alături, stătea Sprinţa, cu bărbatul - Haim Nane, Care-avea tot astfel casa si tot astfel de balcoane. Nimeni, nimeni; numai scara, luminată de un bec. Mă ştia cînd vin la Clara, mai ales ştia cînd plec. Vremea-şi împletea cununa si destinul priveghea Să gustăm din fericirea dragostei. Şi eu şi ea! Da-ntr-o noapte violentă, cînd cu draga mă distram Se-auziră paşi pe scară. Si ea-mi spune: - Vine-Avram! Mă îmbrac în fugă, fulger, vinovat ca un borfaş Şi deschid în grabă uşa sa-mi dau drumu-n balconaş. Doamne, Tu, care scăpat-ai de la jertfă pe Isac, Fă şi-acuma o minune si mă-nvaţă ce să fac? Şi precaut fără voie, instinctiv, eu fac un salt Şi-ntr-o clipă sînt alături, in balconul celălalt. Situaţia e gravă; simt în creier un ciclon! Ce mă fac dacă vecinul mă găseşte în balcon?! Să sar jos, cu neputinţă, ca trotuarul e departe, Simt în cerebel o luptă si pe viaţă, şi pe moarte! Şi de-odată se deschide uşa-ntr-un moment fatal, Şi-n chenarul ei apare... soţul Clarei, personal ! Eu îngheţ şi gura-mi mută nici o şoaptă nu îndrugă! Şi ridic în semn de spaimă braţele, în semn de rugă. Pe cînd el, văzîndu-mi halul, ca să-mi cruţe umilinţa, A dedus fară-ndoială că am fost surprins la Sprinţa. Şi înţelegînd din semne că-i cer mila ca un prost, Mi-a dat mîna să sar iarăşi in balconu-n care-am fost! A deschis cu grijă uşa, nici un zvon să n-o alarme Şi, cu patos i-a spus Clarei, care se făcea că doarme: - Nu ţi-am spus eu, Clara dragă, cum că Sprinţa-i o stricată? Uite de-unde are blana – Skoncs, cu care-i îmbrăcată! Vino-ncoa, poete dragă si iţi jur pe Dumnezeu Că n-o să ne ştie nimeni, nici soţia, nici chiar eu! M-a condus de mînă vesel, iară eu priveam cuminte, Trupul Clarei strîns în braţe cu o oră înainte. Şi cînd m-am văzut în stradă m-am rugat, c-aşa mi-e firea, Să Trăiască Arhitectul ! Care-a construit clădirea! Fiindcă ce făceam eu dacă - mă păştea un ghinion, Şi această casa-a Clarei avea numai un balcon?!
