*Note pentru o pragmatică a cunoașterii vizuale I* Igor Mocanu
În răspunsul său la o anchetă inițiată în 1996 de revista *October*, nr. 77 [1]<http://artploshadka.wordpress.com/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%9C%D0%BE%D0%B8%20%D0%B4%D0%BE%D0%BA%D1%83%D0%BC%D0%B5%D0%BD%D1%82%D1%8B/Downloads/Note%20pentru%20o%20pragmatica%20a%20cunoasterii%20vizuale%20I.doc#_ftn1>, Thomas Dacosta Kaufmann asociază nașterea conceptului de cultură vizuală și a studiilor vizuale de cartea lui Michael Baxandall din 1972, *Painting and Experience in Fifteenth Century Italy*, mai exact, de expresia „period eye” pe care acesta o folosea pentru a caracteriza un anumit fel de a înțelege arta și lumea prin privire, dar mai asociază această naștere și de expresia „new art history” pe care a utilizat-o Svetlana Alpers, în același an, într-un text despre pictura flamandă „as part of Dutch visual culture”[2]<http://artploshadka.wordpress.com/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%9C%D0%BE%D0%B8%20%D0%B4%D0%BE%D0%BA%D1%83%D0%BC%D0%B5%D0%BD%D1%82%D1%8B/Downloads/Note%20pentru%20o%20pragmatica%20a%20cunoasterii%20vizuale%20I.doc#_ftn2>. Acest concept a stimulat un discurs asupra fenomenelor vizuale care – continuă Kaufmann – s-a dovedit a fi atrăgător atît pentru istoricii artei, interesați să lege obiectele de societate și de cultură, cît și pentru criticii și istoricii din alte domenii, fapt care a dus și la o „discrepancy between theory and practice”, în cazul celor din urmă. Am amintit nu întîmplător de ancheta din numărul 77 al revistei *October* și, în particular, de răspunsul lui Thomas Dacosta Kaufmann, pentru că împreună rezumă dezbaterea generală din ultimii ani din jurul conceptului de *visual culture*, înțeles ca apanaj al *visual studies*. Emily Apter, spre exemplu, invocă noile mijloace de construcție și figurare ale imaginii și, implicit, ale obiectului istoriei artei, ceea ce ar trebui să confere istoriei artei, după cum sugerează și titlul, un caracter anamorfotic, adică adaptat și updatat. Și dă exemplul cyberculturii care – spune ea – „operates through a combination of ontological *projection* and ethical *subjection*”. În aceeași direcție se înscrie și Silvia Kolbowski atunci cînd vorbește despre „the differences between art and commerce and discourse and data on the Internet, for example” care ar putea părea neglijabile, dar nu și pentru „women artists who have always had to bend backward to accomodate themselves to the demands of the artistic persona, as attached as it is to certain masculinist presumtions and ideas of desirability”. Dacă s-ar opri numai la descrierea noilor mijloace de construcție și figurare, adică de determinare ale imaginii, și nu ar atinge în continuare modalitatea problematică a subiectivării, cele două poziții ar întreține un consens teoretic și practic cu tradiția. Să asertezi că obiectul (de artă) nu se mai produce cu pensula pe pînză ori cu un Thornton Pickard 13×18, focalizare 250, ci prin construcții și implicații mult mai complexe, de la realitățile profund corporale (body art, performance) și pînă la cele profund extracorporale (gadget art, net art), trecînd prin instalațiile mai mult sau mai puțin interactive, prin critica sau adeziunea la noile media, înseamnă să postulezi un adevăr necesar. Dar să afirmi că această tranziție modalizează subiectul, înseamnă să te obligi la argumentare, adică să te angajezi în polemică, prin chiar sensurile pe care le presupune fenomenul tranziției, oricît de brusc și tumultuos s-ar fi produs ea în arta, societatea și politica secolului XX, acolo de unde am moștenit-o și noi în postmodernitate și contemporaneitate. Acest punct de vedere îl determină pe Tom Conley să vadă în conceptul de limbaj „the welcome *other* in visual culture”, un instrument aflat la dispoziția noilor istorici ai artei puși față-n față cu strategiile globalizării de capital, iar pe Jonathan Crary să decreteze inseparabilitatea viziunii de „larger historical questions about the construction of subjectivity”. „What does visual culture study? – se întreabă Michael Ann Holly în *Saints and Sinners* din aceeași anchetă, și răspunde – Not objects, but subjects – subjects caught in congeries of cultural meanings.” Carol Armstrong va vorbi despre diferențele de reprezentare ale imaginii, iar Keith Moxey, în răspunsul intitulat *Animated Aesthetics*, despre hegemonia estetizării care face ca istoria artei să înțepenească în trecut. Pe aceeași linie a criticii estetismului se află și Christopher Wood, atunci cînd, pe de o parte, reproșează istoriei artei că ratează istoricitatea viziunii, sfîrșind întotdeauna prin a vorbi despre figură și stil, iar pe de altă parte, că modelul figuralității („figurality”) este funciar pătruns de estetism și de cultul artelor frumoase. http://artploshadka.wordpress.com/2010/12/06/igor-mocanu-note-pentru-o-pragmatica-a-cunoasterii-vizuale-i/ *Note pentru o pragmatică a cunoaşterii vizuale II* Igor Mocanu Cunoaşterea nu este deloc un concept căzut în desuetudine, dimpotrivă, astăzi, mai mult ca oricînd, critica lui pare să fi atins adevăratul miez al problemei – legitimarea. Se cunoaşte argumentul teoretic prin care, acum treizeci de ani, Jean-François Lyotard venea în întîmpinarea sfîrşitului marilor naraţiuni[1]<http://artploshadka.wordpress.com/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%9C%D0%BE%D0%B8%20%D0%B4%D0%BE%D0%BA%D1%83%D0%BC%D0%B5%D0%BD%D1%82%D1%8B/Downloads/Note%20pentru%20o%20pragmatica%20a%20cunoasterii%20vizuale%20II.doc#_ftn1>. După ce expusese condensat, în două capitole, problemele pe care le ridică „pragmatica cunoaşterii narative” şi „pragmatica cunoaşterii ştiinţifice”, şi după ce înaintase conceptul de „funcţie narativă” în ocurenţă cu „legitimarea cunoaşterii”, venea acum să discute „povestirile de legitimare a cunoaşterii” şi să impute cercetării şi difuzării cunoaşterii neglijarea principiului umanist „după care umanitatea cîştigă în demnitate şi libertate prin cunoaştere”. Condiţia postmodernă a cunoaşterii ştiinţifice echivala cu prezenţa factorului legitimare. În postmodernitate, cunoaşterea ştiinţifică se vede pusă în situaţia de a-şi îndreptăţi judecăţile obiective şi rezultatele ei statistice; înainte de a pleda pentru obiectul său de cercetare, cunoaşterea ştiinţifică trebuie să pledeze în favoarea propriului statut paradigmatic. De aceea, fie că acceptă sau fie că refuză acest lucru, cunoaşterea ştiinţifică trebuie să împrumute ţinuta legitimatoare a cunoaşterii narative. O (mare) naraţiune are mai multe şanse de legitimare pentru că: a) este rostită de un povestitor, iar povestitorul, aşa cum arăta Walter Benjamin[2]<http://artploshadka.wordpress.com/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%9C%D0%BE%D0%B8%20%D0%B4%D0%BE%D0%BA%D1%83%D0%BC%D0%B5%D0%BD%D1%82%D1%8B/Downloads/Note%20pentru%20o%20pragmatica%20a%20cunoasterii%20vizuale%20II.doc#_ftn2>, este deţinătorul dreptului de veto, deoarece el cunoaşte în timp ori în spaţiu; b) este performativă; c) se bucură de consensul maselor. Însă cunoaşterea narativă, deşi contribuie cu plusvaloare a legitimării la cunoaşterea ştiinţifică, ea nu garantează totuşi o legitimare fără rest şi, cu atît mai puţin, nu o investeşte pe cea din urmă cu asumarea principiului umanist invocat mai sus. Propoziţia *cunoaşterea este necesară pentru că ne face mai demni şi mai liberi* nu interferează, în continuare, decît foarte puţin cu propoziţiile cunoaşterii ştiinţifice sau cu cele ale cunoaşterii narative, iar naraţiunea globală postmodernă riscă să devină tot mai acut defectivă de legitimare. Prin urmare, se poate spune despre cunoaştere că rămîne un concept nerezolvat, acut, mai ales dacă vorbim despre cunoaşterea postmodernă. http://artploshadka.wordpress.com/2010/12/06/igor-mocanu-note-pentru-o-pragmatica-a-cunoasterii-vizuale-ii-igor-mocanu/ ......................................... artploshadka.wordpress.com <artplosha...@wordpress.com> artplosha...@gmail.com
_______________________________________________ oberlist mailing list oberlist@idash.org http://idash.org/mailman/listinfo/oberlist
