Caricaturi, cenzurã si libertate de expresie:
marea bufoniadã sau obsesia complotului


 
┬ôAstăzi, nu mai exist├ú controlul direct al
jurnalistilor, ar fi vulgar. Sistemul a devenit atât
de perfectionat încât oamenii care sunt pusi în
situatia de a face un comentariu jurnalistic n-ar avea
nici mãcar ideea de a pronunta un cuvânt nepotrivit.
De acum înainte, selectia nu poate exista decât atunci
când, prin cel mai mare dintre hazarduri, sistemul de
selectia si de reproductie are o sincopã. Acest lucru
nu se mai întâmplã aproape niciodatã. Sistemul a
devenit perfect si cenzura inutilã...” Michel Naudy
(Almanach critique des m├ędias).

În urmã cu câteva sãptãmâni, ni se anunta o carte, se
pare c├ú una extrem de deranjant├ú, despre C├ęcilia
Sarkozy, fosta sotie a viitorului presedinte al
Republicii Franceze. Volumul, intitulat C├ęcilia
Sarkozy, între inimã si ratiune, era anuntat pentru 24
noiembrie 2005. În ultimul moment, atunci când cele
25.000 de exemplare erau gata sã fie distribuite,
First, editorul lui, decise sã anuleze totul în urma
interventiei ministrului de interne. Directorul
considerase “cã nu mai era posibil sã-si urce în cap
un prezidentiabil, pe lângã ministrul de interne”
(Lib├ęration, 18.11.2005)

Toatã lumea afla de asemenea, în aceeasi perioadã, cã
Yannick Noah, personalitatea preferatã a francezilor,
si-a vãzut interviul din hebdomadarul Paris-Match
cenzurat în acele pasaje în care ameninta cã va pãrãsi
Franta dacã viitorul presedinte se va numi Sarkozy.

În urmã cu câteva sãptãmâni, un scandal izbucnea în
Marea Britanie. Daily Mirror, un jurnal britanic,
revela existenta unei note secrete provenind de la
Casa Albã, în care George Bush evoca proiectul de a
bombarda sediul canalului arab Al-Jazeera. Aceastã
operatiune militarã nu a avut loc din cauza, pare-se,
opozitiei lui Tony Blair pe care presedintele american
dorea sã-l consulte. Constient de reactiile pe care le
poate antrena, guvernul britanic avea sã interzicã
presei publicarea extraselor din aceastã notã
confidentialã. Proiectul de bombardare a unui post de
televiziune nu a provocat nici cea mai micã reactie în
Franta, deci nimeni nu a vorbit de asta, nici mãcar
Reporteri Fãrã Frontiere. Totusi, este vorba de o
atingere adusã presei fãrã precedent în istorie.

Între 2002 si 2005, mai multi jurnalisti sau
intelectuali francezi au fãcut obiectul presiunilor,
amenintãrilor si a hãrtuirilor, doar pentru cã au
îndrãznit sã arate realitatea ocupatiei israeliene în
teritoriile palestiniene. În mod curios, nici una
dintre aceste personalitãti nu a beneficiat de
sustinerea publicã a celor care urlã acum. Si mai
grav, mai multi dintre ei au fost îndepãrtati, fortati
sã demisioneze, sau pur si simplu dati afarã, atunci
când nu au ajuns în fata tribunalelor. Din aceastã
listã se poate cita: Daniel MERMET (France Inter),
Sylvain CYPEL (Le Monde), PLANTU, Charles ENDERLIN
(France 2), Pascal BONIFACE (PS), Alexandra
SCHWARTZBORD (Lib├ęration), Alain MENARGUES (RFI),
Edgar MORIN (philosophe), Sami NA├ĆR (MDC)...

├Än 2004, aflam c├ú grupul France T├ęl├ęvision refuza s├ú
difuzeze un spot publicitar al grupului Optique
Visual. În acest spot putea fi vãzutã o sosie a lui G.
Bush, purtând ochelari, scuzându-se public pentru a fi
confundat bacteriile de anthrax cu zahărul,
şi armele de distrugere ├«n mas├ú cu silozurile de
grâne.

Exemplele în care libertatea de expresie a fost
cãlcatã în picioare fãrã ca jurnalistii sau media sã
gãseascã ceva de spus, sunt din nefericire multiple.
Ar trebui fãrã îndoialã sã fie scrise mai multe volume
pentru a le putea repertoria pe toate. Or, de la
declansarea afacerii caricaturilor daneze, asistãm la
o agitatie fãrã precedent pentru denuntarea atingerii
aduse libertãtii de expresie. Mai multe jurnale au
decis sã publice la rândul lor aceste caricaturi, în
semn de “solidaritate”. Acest elan de mare
solidaritate a presei pentru apãrarea libertãtii de
expresie contrasteazã în mod brutal cu tãcerea
asurzitoare asupra scandalului proiectului american de
bombardare a postului Al-Jazeera. Ca si cum
contestarea de cãtre musulmani a câtorva desene
nesãrate ar fi mai gravã decât bombele pe care
americanii plãnuiau sã le lanseze asupra localurilor
unui post de informare.

Aceste exemple pun la îndoialã sinceritatea
mass-mediei si a jurnalelor care evocã libertatea de
expresie pentru a-si justifica înversunarea cu care
publicã si republicã niste desene insultãtoare la
adresa musulmanilor.

Cum se poate explica faptul cã nici un ziar n-a
denuntat campania de hãrtuire si de intimidare condusã
de liga de apãrare evreiascã împotriva mai multor
jurnalisti de fiecare datã când acestia scriau un
articol în care vorbeau de ocuparea teritoriilor
palestiniene? Aceastã campanie a fost de altminteri
atât de eficace încât azi practic nici un ziar sau om
politic nu îndrãzneste sã critice politica Israelului
în Palestina.

Cum poate fi crezutã sinceritatea mass-mediei când
nici un jurnalist nu a manifestat nici cea mai micã
emotie sau cea mai micã solidaritate cu canalul de
stiri arab victimã al unui proiect de bombardare
american?

Cine a auzit în Franta de Sami Elhai, jurnalist
cameraman detinut în gulagul de la Guantanamo pentru
singurul motiv cã lucreazã la Al-Jazeera?

De ce nici un jurnal nu a luat initiativa de a
publica, în semn de solidaritate, extrase din carte
C├ęciliei Sarkozy, ├«mpiedicat├ú s├ú apar├ú la ordinul
ministrului de Interne? Se pare cã, în aceastã tarã, e
mai usor sã fie insultatã comunitatea musulmanã decât
suportarea dizgratiei unui viitor presedinte al
Republicii...

Înfãtisarea profetului musulmanilor cu o bombã în
formã de turban pare cã tine de libertatea de
expresie. Sã ne imaginãm o clipã situatia urmãtoare:
un jurnal francez cu un tiraj de 600.000 de exemplare
publicã o caricaturã în care este reprezentat Moise,
ale cãrui trãsãturi faciale nu au nimic simpatic,
tinând într-o mânã un pumnal, iar în cealaltã capul
unui copil. Cine ar îndrâzni sã apere în Franta acest
gen de caricaturã în numele libertãtii de expresie?

Totusi, exact acelasi sau aproape acelasi desen, doar
cã profetul musulmanilor detine rolul principal, a
fost publicat în jurnalul danez, apoi în alte jurnale
europene, în numele “libertãtii de expresie”.

Cã un cotidian ca France-Soir, a cãrui linie
editorialã tine mai mult de stiri decât de dezbatere
de idei, care în plus sperã ca prin publicarea acestor
caricaturi sã-si redreseze vânzãrile si sã se salveze
de la o catastrofã financiarã, poate fi înteles. 

Cã Philippe Val, patron al Charlie Hebdo, cunoscut
pentru animozitatea si iritabilitatea sa în ceea ce
priveste tot ce tine de islam, arabi si palestinieni
(ne amintim cum a dat-o afarã pe Mona Chollet,
vinovatã de simpatie fatã de palestinieni) decide sã
le preia în speranta de a atrage noi lectori rasisti
cu care sã-i înlocuiascã pe cei pe care i-a pierdut în
urma sustinerii aduse rãzboiului din Irak si aventurii
sale nefericite pentru aprobarea constitutiei lui
Giscard ┬ľ si acest lucru poate fi conceput la rigoare,
era chiar previzibil.

În aceastã tarã, se stie cã nimic nu vinde mai bine
(dupã sex) ca discursul anti-arabo-musulmani. Cãrtile
rasiste (tot în numele libertãtii de expresie) ale
Orianei Fallaci au devenit best-seller. C├ónd Fran├žois
Bayrou pãlmuieste un arab în fata unei duzini de
camere si jurnalisti, câstigã instant cinci puncte în
sondaje. 

Charlie Hebdo mimeazã surpriza în fata vânzãrilor de
succes. Este doar o ipocrizie, realitatea e cã toti
rasistii Frantei pot sã-si batã joc de
arabo-musulmani, fãrã sã fie arãtati cu degetul, ba
chiar fiind onorati pentru asta. Dar este adevãrat cã
nu doar rasistii au contribuit la ele, mai sunt si cei
care gândesc, naivi, cã plãtind un numãr din Charlie
Hebdo efectueazã un act de rezistentã. A rezista
merg├ónd la chioscul de ziare ┬ľ trebuie s├ú recunoastem
cã Franta a cunoscut acte de rezistentã mai curajoase.
Mai sunt, în cele din urmã, cei care, din lipsã de
preoti, au început sã rontãie musulmani halal.

Dar ca toatã presa (cu câteva exceptii foarte
salutare), televiziuni, jurnale si radiouri, sã se
ridice ca un singur om pentru a apãra ceea ce ei
numesc libertatea de expresie, are ceva revoltant si
socant.

Socant si revoltant, cãci în anii treizeci, acelasi
gen de caricaturi si de desene (în grade diferite)
care galvaniza multimile împotriva evreilor si fãcea
acceoptabilã pentru o poarte a opiniei promulgarea
primelor legi antievreiesti. Se cunoaste urmarea
nefericitã: deportare, lagãre de concentrare si
solutia finalã.

Apropierea este brutalã, desigur, dar se impune. Nu
este vorba sã spunem cã ne aflãm în zorii unei nopti
de cristal cãreia i-ar cãdea victime arabo-musulmanii,
este vorba sã spunem doar cã, în contextul actual, a
afisa capul profetului cu un turban în formã de bombã
vrea sã spunã cã islamul este în esenta sa terorist.
Este ca si cum s-ar spune cã în spatele fiecãrui
musulman se ascunde un terorist potential, ceea ce
legitimeazã orice politicã represivã si liberticidã la
adresa musulmanilor. Încã si mai grav atunci câd, în
numele luptei împotriva terorismului, autoritãtile
americane deverseazã bombe asupra populatiilor civile
din Afghanistan, din Pakistan sau din Irak, si nu mai
este de mirare cã telespectatorul nu se mai simte
socat în fata ecranului televizorului.

Unanimitatea cu care clasa mediaticã si intelectualã a
reactionat în fata mâniei legitime si justificate a
musulmanilor nu se poate întelege decât fãcând
referintã la contextul islamofobiei care s-a rãspândit
peste tot în occident dupã 11 septembrie 2001. Acest
rasism este încurajat de radicalizarea discursului
unei elite intelectuale foarte mediatizate. Un discurs
cu atât mai percutant cu cât este adesea prezentat ca
“îndrãznet, anticonformist si curajos, bravând
obscurantismul integristilor si angelismul
societãtilor noastre occidentale”.

În Republica fatã de minoritãtile sale (p. 77), Ester
Benbassa, istoricã a evreilor, ecrie: “Azi, în numele
laicitãtii, cu fervoare si obsesie, lupta este purtatã
înainte de toate împotriva islamului, chiar dacã
aceastã pozitie nu este asumatã în mod deschis. Si în
spatele acestei lupte, atunci când este revendicatã,
se ascunde prea adesea ostilitatea fatã de arabi. A fi
anti-arab, este a fi rasist.”

Usurinta cu care islamofobia s-a ancorat în peisajul
politic si mediatic francez, ca mod de gândire care
trebuie respectat în numele libertãtii de expresie se
explicã prin mai multe motive:

Prima ratiune este falimentul organizatiilor
antirasiste care de obicei constituie o stavilã în
fata expansiunii ideologiilor xenofobe. Imobilismul si
pasivitatea acestor organizatii se explicã prin faptul
cã o bunã parte a stângii s-a regãsit ea însãsi
gangrenatã prin discursul islamofob, uneori în numele
unei traditii anticlericale, uneori din oportunism
electoral. Cealaltã parte, constituitã de extrema
stângã si altermondialisti s-a regãsit tetanizatã de
acuzatiile de antisemitism emanând de la o parte din
inteligentsia parizianã. Bãnuitã de a întretine o
aliant㠓verde, brunã, rosie”, aceastã stângã nu putea
concomitent sã denunte rasismul care loveste
musulmanii, atunci când acestia din urmã sunt ei
însisi acuzati de a fi resposanbili pentru “valul” de
antisemitism care ar exista în Franta. În numele
ierarhizãrii rasismelor si uneori pentru a salva
viitoarele aliante electorale, aceastã stângã va
rãmâne pasivã, când nu va participa ea însãsi la furia
mediaticã îndreptatã împotriva musulmanilor francezi
(afacerea voalului).

Gândirea islamofobã nu putea sã cunoascã succesul fãrã
rolul preponderent al mass-mediei care a participat si
continuã sã participe constient sau inconstient la
stigmatizarea arabo-musulmanului devenit, rând pe
rând, când nu e vorba de toate acestea la un loc,
responsabil de insecuritate, de violenta împotriva
femeiilor la periferii si de “noua iudeofobie” din
Franta.

Atunci când presedintele tribunalului care o judeca pe
Marie Leblanc, eroina falsei agresiuni antisemite din
RER D, vrea sã stie de ce Marie a acuzat fãrã motiv
arabii si negrii, aceasta rãspunde: “Pentru cã, atunci
când mã uit la televizor, ei sunt întotdeauna cei
acuzati.”

Încetul cu încetul, figura “maghrebinului” pungas, hot
de motorete si de masini, a lãsat locul celei a
arabo-musulmanului, mai fascinantã, mai nelinistitoare
si mai periculoasã.

În Islamul imaginar, Thomas Deltombe demonstreazã,
sprijinindu-se de probe, cum între 1975 si 2005, pe
firul actualitãtii internationale, nationale si a
faptelor diverse, discursul rasist anti-musulman s-a
decomplexat putin câte putin, impunându-se ca o
gândire curajoasã si îndrãzneatã, dar care în
realitate nu face decât sã flateze o opinie publicã
ostilã în general islamului. Astãzi, multi dintre
jurnalisti sau intelectuali nu se mai jeneazã sã-si
exprime opiniile cele mai gretoase fãrã ca asta sã
provoace cea mai micã reactie. Astfel, în ceea ce
priveste Mânia si orgoliul, best-seller salutat de
presã în care se poate citi cã musulmanii “se
înmultesc ca sobolanii”, Charlie Hebdo gãseste cã
autoarea Oriana Fallaci “dã dovadã de curaj
intelectual. [...] Ea nu protesteazã doar împotriva
islamismului asasin. [...] Ea protesteazã si împotriva
negãrii care existã în opinia publicã europeanã, fie
ea italianã sau francezã de exemplu.” (Robert Misrahi
în Charlie Hebdo din 30.10.2002).

În ancheta sa, Thomas Deltombe ne livreazã, de
asemenea, câteva chei pentru a întelege cum acest
discurs s-a impus cu usurintã mai cu seamã prin
recursul abuziv la “experti ai fricii”, invitati
permenenti ai platourilor de emisie. El ne aratã si
întelegerile care existã între jurnalisti si asociatii
pseudo-apolitice ca “Democratia” lui Rachid Kaci,
aflat în legãturã cu UMP, sau “Nici curve nici
supuse”, organizatie emanând din PS. Acesti musulmani
“buni” vor juca un rol esential în stigmatizarea
arabo-musulmanilor.

Astfel, în opinia publicã s-a construit imaginea unei
religii islamice arieratã, sãlbaticã si violentã. O
religie care a întors spatele progresului si
civilizatiei. O religie cu atât mai nelinistitoare cu
cât se ramificã în occident în acelasi timp în care se
repliazã asupra ei însele.

Pentru Esther Benbassa, acest imaginar “înlocuieste
faimosul ┬Ĺcomplot evreiesc┬ĺ care a provocat
antisemitismul într-un context mai putin corect
politic┬ö (La r├ępublique face ├á ses minorit├ęs. Les
Juifs hier, les Musulmans aujourd┬ĺhui, p. 84).

Arabo-musulmanul a devenit noul tap ispãsitor al unei
Republici care îsi pierde valorile. Când deviza
“Libertate, Egalitate si Fraternitate” este în panã,
se convoac㠓Laicitatea”, singurul alibi capabil sã
mai galvanizeze multimile. Si când fetitele care
poartã voal din fostele colonii privesc cu insolentã
ceea ce are mai sacru fosta putere colonialã, adicã
Scoala, sângele Republicii dã în clocot. Trebuie
restabilitã ordinea, Trebuie recucerite “teritoriile
pierdute”.

“În fata complotului, Republica trebuie sã se arate
necrutãtoare”
“Fascismul verde nu va avea succes”
“Sã nu capitulãm în fata islamistilor”
“Ori ei, ori noi”
“Nu Munich-ului Republicii.

În aceastã luptã, cetãteanul este somat sã ia parte,
nu poate fi neutru, nu poate fi spectator, trebuie sã
fie ori pentru, ori contra. Nici o nuantã nu este
toleratã, ori e cu islamistii, ori e împotriva lor.

Islamul este responsabil pentru toate esecurile.
Într-o societate care si-a pierdut orice reper si
orice încredere, fiecare nou conflict cu
arabo-musulmanii este o nouã ocazie pentru a crea o
coeziune efemerã în jurul unei noi devize:
“Anti-comunitarism, Laicitate, libertate de expresie”.

Procedeul este întotdeauna acelasi. La fiecare nou
“scandal”, sistemul se urneste în trei timpi:
denaturare, confruntare, “manipulare”.

Denaturare:

Este vorba de a nu se pune adevãratele întrebãri si de
a se impune prin repetitie cuvintelor si a frazelor
simple si percutante o altã conceptie asupra
problemei.

Pentru legiferarea împotriva voalului, întrebarea pusã
era a fi pentru sau împotriva voalului. Or, adevãrata
întrebare ar fi trebuit sã fie dacã este corect sã fie
excluse fetitele pentru cã poartã un fular, o bandana
sau un voal. Punerea acestei întrebãri ar fi însemnat
îndreptarea interesului asupra a ce vor deveni
acestea, odatã excluse din scoalã. În timpul
dezbaterii asupra voalului, aceastã întrebare a fost
îndepãrtatã. Astãzi, nici un ziar, nici un post de
televiziune nu este interesat de aceastã chestiune.

În scandalul caricaturilor, dezbaterea se învârte în
jurul chestiunii reprezentãrii profetului si a
criticii Islamului: Poate fi reprezentat profetul?
Poate fi criticat Islamul?

Or, ceea ce i-a socat pe musulmani, practicanti si
non-practicanti, este mai ales continutul acestor
caricaturi. Unul care difameazã pe musulmani pentru
cã-i prezintã ca fiind toti teroristi. Întrebarea care
trebuia sã fie pusã era dacã este permis sã se incite
la urã rasialã reprezentându-i pe musulmani ca
teroristi potentiali.

Confruntarea:

Odatã ce s-a reusit impunerea termenilor dezbaterii,
este posibil sã se treacã la a doua fazã, care este
cea a confruntãrii între cei care sunt pentru si cei
care sunt contra. În afacerea voalului, dezbaterea îi
va opune pe cei care spun cã apãrã laicitatea
împotriva celor care au fost desemnati ca aflati în
opozitie fatã de aceastã valoare republicanã. Adicã
cei care sunt pentru valorile Republicii împotriva
celor care vor sã le submineze. În aceastã dezbatere,
nici o nuantã nu este permisã. Dacã nu sunteti pentru,
sunteti împotrivã.

În afacerea caricaturilor, dezbaterea îi va opune pe
cei care sunt pentru libertatea de expresie, împotriva
celor care au fost desemnati ca fiind inamicii acestei
cuceriri republicane, adicã între cei care sunt pentru
o lume liberã si cei care sunt pentru obscurantism.

Manipulare:

Ultima etapã se vrea pedagogicã. Poporul este invitat
sã facã diferenta între musulmanul bun si cel rãu.
Pentru a se convinge opinia publicã, se face apel la
teza manipulãrii.

Claude Imbert este un islamofob notoriu care a afirmat
cã Islamul este o religie care aduce o oarecare
debilitate. Cum arabo-musulmanul este un cretin
incapabil de a gândi si de a reflecta, nici chiar de a
avea emotii rationale, nu poate fi, în consecintã,
decât manipulat sau manipulator.

Manipulat, el ar apartine majoritãtii musulmanilor
incapabilã sã-si exprime, singurã si în deplinã
libertate, emotiile, opiniile si mâniile. Aceastã
majoritate este întotdeauna victimã, fie a opresiunii
regimurilor arabe corupte si dictatoriale, fie celei a
grupurilor extremiste, salafiste, jihadiste, etc.

Manipulator, el al apartine atunci grupurilor
islamiste, acestea din urmã cunoscute pentru
legãturile presupuse cu alte grupuri apropiate de
Al-Qaida. Mai rãu, ar fi chiar apropiat lui Tariq
Ramadan.

În aceste caricaturi mediocre, este vorba nici mai
mult nici mai putin decât de o nouã manifestare a
rasismului anti-arab si anti-musulman care face
ravagii în Franta.

Celor care ne-ar reprosa cã suntem împotriva
libertãtii de expresie, le rãspund cã Islamul poate fi
criticat ca religie si chiar blafemiat. Celor care fac
referire la Voltaire pentru a justifica injuria si
apelul la urã, le rãspund cã în contextul epocii
Voltaire îsi asuma riscuri serioase împotrivindu-se
puternicei Biserici Catolice. Cã a denunta Islamul în
Franta nu are în sine nimic curajos si nu comportã
nici un pericol în afara celui de a dobândi
celebritate si a-si creste vânzarea publicatiilor. Le
rãspund cã ei uitã, din ignorantã sau rea credintã, cã
dacã Voltaire a criticat profetul musulmanilor, tot el
a scris în 1771:

“În aceastã prodigioasã întindere de tãri [guvernate
de Coran] nu existã nici un musulman care sã fi avut
fericirea de a fi citit cãrtile noastre sacre, si
foarte putini dintre literatorii nostrii cunosc
Coranul. Aproape întotdeauna ne construim la adresa
lui o idee ridicolã, în ciuda cercetãrilor
adevãratilor nostri savanti. (...) Coranul încã mai
trece în zilele noastre drept cartea cea mai elegantã
si mai sublimã care s-a scris vreodatã în aceastã
limbã. Am imputat Coranului o infinitate de tâmpenii
care nu i-au apartinut niciodatã.” (Voltaire par
lui-même, Complexe, Bruxelles, 1994, pp. 35-36).

Între aprecierea lui Voltaire si cea a lui Michel
Houellebecq (“Religia cea mai cretinã este totusi
Islamul, când citesti coranul, crãpi... crãpi! Biblia,
cel putin, este foarte frumoasã pentru cã evreii au un
talent literar dat dracului...”), islamofobii Frantei
si-au ales deja tabãra.

Tours, le 12/02/2006. F. Meziane, un indigen al
Republicii 37.
 
 
http://www.indigenes37.org/article.php3?id_article=165



Projet Ren├ę Gu├ęnon on http://www.elkorg-projects.blogspot.com

Studies, Jobs and Opportunities Abroad on 
http://www.freestudiesabroad.blogspot.com









__________________________________________________
Do You Yahoo!?
Tired of spam?  Yahoo! Mail has the best spam protection around 
http://mail.yahoo.com 





Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! 
Yahoo! Groups Links

<*> To visit your group on the web, go to:
    http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/

<*> To unsubscribe from this group, send an email to:
    [EMAIL PROTECTED]

<*> Your use of Yahoo! Groups is subject to:
    http://docs.yahoo.com/info/terms/
 


Raspunde prin e-mail lui