Caricaturi, cenzurã si libertate de expresie: marea bufoniadã sau obsesia complotului
Astăzi, nu mai existã controlul direct al jurnalistilor, ar fi vulgar. Sistemul a devenit atât de perfectionat încât oamenii care sunt pusi în situatia de a face un comentariu jurnalistic n-ar avea nici mãcar ideea de a pronunta un cuvânt nepotrivit. De acum înainte, selectia nu poate exista decât atunci când, prin cel mai mare dintre hazarduri, sistemul de selectia si de reproductie are o sincopã. Acest lucru nu se mai întâmplã aproape niciodatã. Sistemul a devenit perfect si cenzura inutilã... Michel Naudy (Almanach critique des médias). În urmã cu câteva sãptãmâni, ni se anunta o carte, se pare cã una extrem de deranjantã, despre Cécilia Sarkozy, fosta sotie a viitorului presedinte al Republicii Franceze. Volumul, intitulat Cécilia Sarkozy, între inimã si ratiune, era anuntat pentru 24 noiembrie 2005. În ultimul moment, atunci când cele 25.000 de exemplare erau gata sã fie distribuite, First, editorul lui, decise sã anuleze totul în urma interventiei ministrului de interne. Directorul considerase cã nu mai era posibil sã-si urce în cap un prezidentiabil, pe lângã ministrul de interne (Libération, 18.11.2005) Toatã lumea afla de asemenea, în aceeasi perioadã, cã Yannick Noah, personalitatea preferatã a francezilor, si-a vãzut interviul din hebdomadarul Paris-Match cenzurat în acele pasaje în care ameninta cã va pãrãsi Franta dacã viitorul presedinte se va numi Sarkozy. În urmã cu câteva sãptãmâni, un scandal izbucnea în Marea Britanie. Daily Mirror, un jurnal britanic, revela existenta unei note secrete provenind de la Casa Albã, în care George Bush evoca proiectul de a bombarda sediul canalului arab Al-Jazeera. Aceastã operatiune militarã nu a avut loc din cauza, pare-se, opozitiei lui Tony Blair pe care presedintele american dorea sã-l consulte. Constient de reactiile pe care le poate antrena, guvernul britanic avea sã interzicã presei publicarea extraselor din aceastã notã confidentialã. Proiectul de bombardare a unui post de televiziune nu a provocat nici cea mai micã reactie în Franta, deci nimeni nu a vorbit de asta, nici mãcar Reporteri Fãrã Frontiere. Totusi, este vorba de o atingere adusã presei fãrã precedent în istorie. Între 2002 si 2005, mai multi jurnalisti sau intelectuali francezi au fãcut obiectul presiunilor, amenintãrilor si a hãrtuirilor, doar pentru cã au îndrãznit sã arate realitatea ocupatiei israeliene în teritoriile palestiniene. În mod curios, nici una dintre aceste personalitãti nu a beneficiat de sustinerea publicã a celor care urlã acum. Si mai grav, mai multi dintre ei au fost îndepãrtati, fortati sã demisioneze, sau pur si simplu dati afarã, atunci când nu au ajuns în fata tribunalelor. Din aceastã listã se poate cita: Daniel MERMET (France Inter), Sylvain CYPEL (Le Monde), PLANTU, Charles ENDERLIN (France 2), Pascal BONIFACE (PS), Alexandra SCHWARTZBORD (Libération), Alain MENARGUES (RFI), Edgar MORIN (philosophe), Sami NAÏR (MDC)... În 2004, aflam cã grupul France Télévision refuza sã difuzeze un spot publicitar al grupului Optique Visual. În acest spot putea fi vãzutã o sosie a lui G. Bush, purtând ochelari, scuzându-se public pentru a fi confundat bacteriile de anthrax cu zahărul, şi armele de distrugere în masã cu silozurile de grâne. Exemplele în care libertatea de expresie a fost cãlcatã în picioare fãrã ca jurnalistii sau media sã gãseascã ceva de spus, sunt din nefericire multiple. Ar trebui fãrã îndoialã sã fie scrise mai multe volume pentru a le putea repertoria pe toate. Or, de la declansarea afacerii caricaturilor daneze, asistãm la o agitatie fãrã precedent pentru denuntarea atingerii aduse libertãtii de expresie. Mai multe jurnale au decis sã publice la rândul lor aceste caricaturi, în semn de solidaritate. Acest elan de mare solidaritate a presei pentru apãrarea libertãtii de expresie contrasteazã în mod brutal cu tãcerea asurzitoare asupra scandalului proiectului american de bombardare a postului Al-Jazeera. Ca si cum contestarea de cãtre musulmani a câtorva desene nesãrate ar fi mai gravã decât bombele pe care americanii plãnuiau sã le lanseze asupra localurilor unui post de informare. Aceste exemple pun la îndoialã sinceritatea mass-mediei si a jurnalelor care evocã libertatea de expresie pentru a-si justifica înversunarea cu care publicã si republicã niste desene insultãtoare la adresa musulmanilor. Cum se poate explica faptul cã nici un ziar n-a denuntat campania de hãrtuire si de intimidare condusã de liga de apãrare evreiascã împotriva mai multor jurnalisti de fiecare datã când acestia scriau un articol în care vorbeau de ocuparea teritoriilor palestiniene? Aceastã campanie a fost de altminteri atât de eficace încât azi practic nici un ziar sau om politic nu îndrãzneste sã critice politica Israelului în Palestina. Cum poate fi crezutã sinceritatea mass-mediei când nici un jurnalist nu a manifestat nici cea mai micã emotie sau cea mai micã solidaritate cu canalul de stiri arab victimã al unui proiect de bombardare american? Cine a auzit în Franta de Sami Elhai, jurnalist cameraman detinut în gulagul de la Guantanamo pentru singurul motiv cã lucreazã la Al-Jazeera? De ce nici un jurnal nu a luat initiativa de a publica, în semn de solidaritate, extrase din carte Céciliei Sarkozy, împiedicatã sã aparã la ordinul ministrului de Interne? Se pare cã, în aceastã tarã, e mai usor sã fie insultatã comunitatea musulmanã decât suportarea dizgratiei unui viitor presedinte al Republicii... Înfãtisarea profetului musulmanilor cu o bombã în formã de turban pare cã tine de libertatea de expresie. Sã ne imaginãm o clipã situatia urmãtoare: un jurnal francez cu un tiraj de 600.000 de exemplare publicã o caricaturã în care este reprezentat Moise, ale cãrui trãsãturi faciale nu au nimic simpatic, tinând într-o mânã un pumnal, iar în cealaltã capul unui copil. Cine ar îndrâzni sã apere în Franta acest gen de caricaturã în numele libertãtii de expresie? Totusi, exact acelasi sau aproape acelasi desen, doar cã profetul musulmanilor detine rolul principal, a fost publicat în jurnalul danez, apoi în alte jurnale europene, în numele libertãtii de expresie. Cã un cotidian ca France-Soir, a cãrui linie editorialã tine mai mult de stiri decât de dezbatere de idei, care în plus sperã ca prin publicarea acestor caricaturi sã-si redreseze vânzãrile si sã se salveze de la o catastrofã financiarã, poate fi înteles. Cã Philippe Val, patron al Charlie Hebdo, cunoscut pentru animozitatea si iritabilitatea sa în ceea ce priveste tot ce tine de islam, arabi si palestinieni (ne amintim cum a dat-o afarã pe Mona Chollet, vinovatã de simpatie fatã de palestinieni) decide sã le preia în speranta de a atrage noi lectori rasisti cu care sã-i înlocuiascã pe cei pe care i-a pierdut în urma sustinerii aduse rãzboiului din Irak si aventurii sale nefericite pentru aprobarea constitutiei lui Giscard si acest lucru poate fi conceput la rigoare, era chiar previzibil. În aceastã tarã, se stie cã nimic nu vinde mai bine (dupã sex) ca discursul anti-arabo-musulmani. Cãrtile rasiste (tot în numele libertãtii de expresie) ale Orianei Fallaci au devenit best-seller. Când François Bayrou pãlmuieste un arab în fata unei duzini de camere si jurnalisti, câstigã instant cinci puncte în sondaje. Charlie Hebdo mimeazã surpriza în fata vânzãrilor de succes. Este doar o ipocrizie, realitatea e cã toti rasistii Frantei pot sã-si batã joc de arabo-musulmani, fãrã sã fie arãtati cu degetul, ba chiar fiind onorati pentru asta. Dar este adevãrat cã nu doar rasistii au contribuit la ele, mai sunt si cei care gândesc, naivi, cã plãtind un numãr din Charlie Hebdo efectueazã un act de rezistentã. A rezista mergând la chioscul de ziare trebuie sã recunoastem cã Franta a cunoscut acte de rezistentã mai curajoase. Mai sunt, în cele din urmã, cei care, din lipsã de preoti, au început sã rontãie musulmani halal. Dar ca toatã presa (cu câteva exceptii foarte salutare), televiziuni, jurnale si radiouri, sã se ridice ca un singur om pentru a apãra ceea ce ei numesc libertatea de expresie, are ceva revoltant si socant. Socant si revoltant, cãci în anii treizeci, acelasi gen de caricaturi si de desene (în grade diferite) care galvaniza multimile împotriva evreilor si fãcea acceoptabilã pentru o poarte a opiniei promulgarea primelor legi antievreiesti. Se cunoaste urmarea nefericitã: deportare, lagãre de concentrare si solutia finalã. Apropierea este brutalã, desigur, dar se impune. Nu este vorba sã spunem cã ne aflãm în zorii unei nopti de cristal cãreia i-ar cãdea victime arabo-musulmanii, este vorba sã spunem doar cã, în contextul actual, a afisa capul profetului cu un turban în formã de bombã vrea sã spunã cã islamul este în esenta sa terorist. Este ca si cum s-ar spune cã în spatele fiecãrui musulman se ascunde un terorist potential, ceea ce legitimeazã orice politicã represivã si liberticidã la adresa musulmanilor. Încã si mai grav atunci câd, în numele luptei împotriva terorismului, autoritãtile americane deverseazã bombe asupra populatiilor civile din Afghanistan, din Pakistan sau din Irak, si nu mai este de mirare cã telespectatorul nu se mai simte socat în fata ecranului televizorului. Unanimitatea cu care clasa mediaticã si intelectualã a reactionat în fata mâniei legitime si justificate a musulmanilor nu se poate întelege decât fãcând referintã la contextul islamofobiei care s-a rãspândit peste tot în occident dupã 11 septembrie 2001. Acest rasism este încurajat de radicalizarea discursului unei elite intelectuale foarte mediatizate. Un discurs cu atât mai percutant cu cât este adesea prezentat ca îndrãznet, anticonformist si curajos, bravând obscurantismul integristilor si angelismul societãtilor noastre occidentale. În Republica fatã de minoritãtile sale (p. 77), Ester Benbassa, istoricã a evreilor, ecrie: Azi, în numele laicitãtii, cu fervoare si obsesie, lupta este purtatã înainte de toate împotriva islamului, chiar dacã aceastã pozitie nu este asumatã în mod deschis. Si în spatele acestei lupte, atunci când este revendicatã, se ascunde prea adesea ostilitatea fatã de arabi. A fi anti-arab, este a fi rasist. Usurinta cu care islamofobia s-a ancorat în peisajul politic si mediatic francez, ca mod de gândire care trebuie respectat în numele libertãtii de expresie se explicã prin mai multe motive: Prima ratiune este falimentul organizatiilor antirasiste care de obicei constituie o stavilã în fata expansiunii ideologiilor xenofobe. Imobilismul si pasivitatea acestor organizatii se explicã prin faptul cã o bunã parte a stângii s-a regãsit ea însãsi gangrenatã prin discursul islamofob, uneori în numele unei traditii anticlericale, uneori din oportunism electoral. Cealaltã parte, constituitã de extrema stângã si altermondialisti s-a regãsit tetanizatã de acuzatiile de antisemitism emanând de la o parte din inteligentsia parizianã. Bãnuitã de a întretine o aliantã verde, brunã, rosie, aceastã stângã nu putea concomitent sã denunte rasismul care loveste musulmanii, atunci când acestia din urmã sunt ei însisi acuzati de a fi resposanbili pentru valul de antisemitism care ar exista în Franta. În numele ierarhizãrii rasismelor si uneori pentru a salva viitoarele aliante electorale, aceastã stângã va rãmâne pasivã, când nu va participa ea însãsi la furia mediaticã îndreptatã împotriva musulmanilor francezi (afacerea voalului). Gândirea islamofobã nu putea sã cunoascã succesul fãrã rolul preponderent al mass-mediei care a participat si continuã sã participe constient sau inconstient la stigmatizarea arabo-musulmanului devenit, rând pe rând, când nu e vorba de toate acestea la un loc, responsabil de insecuritate, de violenta împotriva femeiilor la periferii si de noua iudeofobie din Franta. Atunci când presedintele tribunalului care o judeca pe Marie Leblanc, eroina falsei agresiuni antisemite din RER D, vrea sã stie de ce Marie a acuzat fãrã motiv arabii si negrii, aceasta rãspunde: Pentru cã, atunci când mã uit la televizor, ei sunt întotdeauna cei acuzati. Încetul cu încetul, figura maghrebinului pungas, hot de motorete si de masini, a lãsat locul celei a arabo-musulmanului, mai fascinantã, mai nelinistitoare si mai periculoasã. În Islamul imaginar, Thomas Deltombe demonstreazã, sprijinindu-se de probe, cum între 1975 si 2005, pe firul actualitãtii internationale, nationale si a faptelor diverse, discursul rasist anti-musulman s-a decomplexat putin câte putin, impunându-se ca o gândire curajoasã si îndrãzneatã, dar care în realitate nu face decât sã flateze o opinie publicã ostilã în general islamului. Astãzi, multi dintre jurnalisti sau intelectuali nu se mai jeneazã sã-si exprime opiniile cele mai gretoase fãrã ca asta sã provoace cea mai micã reactie. Astfel, în ceea ce priveste Mânia si orgoliul, best-seller salutat de presã în care se poate citi cã musulmanii se înmultesc ca sobolanii, Charlie Hebdo gãseste cã autoarea Oriana Fallaci dã dovadã de curaj intelectual. [...] Ea nu protesteazã doar împotriva islamismului asasin. [...] Ea protesteazã si împotriva negãrii care existã în opinia publicã europeanã, fie ea italianã sau francezã de exemplu. (Robert Misrahi în Charlie Hebdo din 30.10.2002). În ancheta sa, Thomas Deltombe ne livreazã, de asemenea, câteva chei pentru a întelege cum acest discurs s-a impus cu usurintã mai cu seamã prin recursul abuziv la experti ai fricii, invitati permenenti ai platourilor de emisie. El ne aratã si întelegerile care existã între jurnalisti si asociatii pseudo-apolitice ca Democratia lui Rachid Kaci, aflat în legãturã cu UMP, sau Nici curve nici supuse, organizatie emanând din PS. Acesti musulmani buni vor juca un rol esential în stigmatizarea arabo-musulmanilor. Astfel, în opinia publicã s-a construit imaginea unei religii islamice arieratã, sãlbaticã si violentã. O religie care a întors spatele progresului si civilizatiei. O religie cu atât mai nelinistitoare cu cât se ramificã în occident în acelasi timp în care se repliazã asupra ei însele. Pentru Esther Benbassa, acest imaginar înlocuieste faimosul complot evreiesc care a provocat antisemitismul într-un context mai putin corect politic (La république face à ses minorités. Les Juifs hier, les Musulmans aujourdhui, p. 84). Arabo-musulmanul a devenit noul tap ispãsitor al unei Republici care îsi pierde valorile. Când deviza Libertate, Egalitate si Fraternitate este în panã, se convoacã Laicitatea, singurul alibi capabil sã mai galvanizeze multimile. Si când fetitele care poartã voal din fostele colonii privesc cu insolentã ceea ce are mai sacru fosta putere colonialã, adicã Scoala, sângele Republicii dã în clocot. Trebuie restabilitã ordinea, Trebuie recucerite teritoriile pierdute. În fata complotului, Republica trebuie sã se arate necrutãtoare Fascismul verde nu va avea succes Sã nu capitulãm în fata islamistilor Ori ei, ori noi Nu Munich-ului Republicii. În aceastã luptã, cetãteanul este somat sã ia parte, nu poate fi neutru, nu poate fi spectator, trebuie sã fie ori pentru, ori contra. Nici o nuantã nu este toleratã, ori e cu islamistii, ori e împotriva lor. Islamul este responsabil pentru toate esecurile. Într-o societate care si-a pierdut orice reper si orice încredere, fiecare nou conflict cu arabo-musulmanii este o nouã ocazie pentru a crea o coeziune efemerã în jurul unei noi devize: Anti-comunitarism, Laicitate, libertate de expresie. Procedeul este întotdeauna acelasi. La fiecare nou scandal, sistemul se urneste în trei timpi: denaturare, confruntare, manipulare. Denaturare: Este vorba de a nu se pune adevãratele întrebãri si de a se impune prin repetitie cuvintelor si a frazelor simple si percutante o altã conceptie asupra problemei. Pentru legiferarea împotriva voalului, întrebarea pusã era a fi pentru sau împotriva voalului. Or, adevãrata întrebare ar fi trebuit sã fie dacã este corect sã fie excluse fetitele pentru cã poartã un fular, o bandana sau un voal. Punerea acestei întrebãri ar fi însemnat îndreptarea interesului asupra a ce vor deveni acestea, odatã excluse din scoalã. În timpul dezbaterii asupra voalului, aceastã întrebare a fost îndepãrtatã. Astãzi, nici un ziar, nici un post de televiziune nu este interesat de aceastã chestiune. În scandalul caricaturilor, dezbaterea se învârte în jurul chestiunii reprezentãrii profetului si a criticii Islamului: Poate fi reprezentat profetul? Poate fi criticat Islamul? Or, ceea ce i-a socat pe musulmani, practicanti si non-practicanti, este mai ales continutul acestor caricaturi. Unul care difameazã pe musulmani pentru cã-i prezintã ca fiind toti teroristi. Întrebarea care trebuia sã fie pusã era dacã este permis sã se incite la urã rasialã reprezentându-i pe musulmani ca teroristi potentiali. Confruntarea: Odatã ce s-a reusit impunerea termenilor dezbaterii, este posibil sã se treacã la a doua fazã, care este cea a confruntãrii între cei care sunt pentru si cei care sunt contra. În afacerea voalului, dezbaterea îi va opune pe cei care spun cã apãrã laicitatea împotriva celor care au fost desemnati ca aflati în opozitie fatã de aceastã valoare republicanã. Adicã cei care sunt pentru valorile Republicii împotriva celor care vor sã le submineze. În aceastã dezbatere, nici o nuantã nu este permisã. Dacã nu sunteti pentru, sunteti împotrivã. În afacerea caricaturilor, dezbaterea îi va opune pe cei care sunt pentru libertatea de expresie, împotriva celor care au fost desemnati ca fiind inamicii acestei cuceriri republicane, adicã între cei care sunt pentru o lume liberã si cei care sunt pentru obscurantism. Manipulare: Ultima etapã se vrea pedagogicã. Poporul este invitat sã facã diferenta între musulmanul bun si cel rãu. Pentru a se convinge opinia publicã, se face apel la teza manipulãrii. Claude Imbert este un islamofob notoriu care a afirmat cã Islamul este o religie care aduce o oarecare debilitate. Cum arabo-musulmanul este un cretin incapabil de a gândi si de a reflecta, nici chiar de a avea emotii rationale, nu poate fi, în consecintã, decât manipulat sau manipulator. Manipulat, el ar apartine majoritãtii musulmanilor incapabilã sã-si exprime, singurã si în deplinã libertate, emotiile, opiniile si mâniile. Aceastã majoritate este întotdeauna victimã, fie a opresiunii regimurilor arabe corupte si dictatoriale, fie celei a grupurilor extremiste, salafiste, jihadiste, etc. Manipulator, el al apartine atunci grupurilor islamiste, acestea din urmã cunoscute pentru legãturile presupuse cu alte grupuri apropiate de Al-Qaida. Mai rãu, ar fi chiar apropiat lui Tariq Ramadan. În aceste caricaturi mediocre, este vorba nici mai mult nici mai putin decât de o nouã manifestare a rasismului anti-arab si anti-musulman care face ravagii în Franta. Celor care ne-ar reprosa cã suntem împotriva libertãtii de expresie, le rãspund cã Islamul poate fi criticat ca religie si chiar blafemiat. Celor care fac referire la Voltaire pentru a justifica injuria si apelul la urã, le rãspund cã în contextul epocii Voltaire îsi asuma riscuri serioase împotrivindu-se puternicei Biserici Catolice. Cã a denunta Islamul în Franta nu are în sine nimic curajos si nu comportã nici un pericol în afara celui de a dobândi celebritate si a-si creste vânzarea publicatiilor. Le rãspund cã ei uitã, din ignorantã sau rea credintã, cã dacã Voltaire a criticat profetul musulmanilor, tot el a scris în 1771: În aceastã prodigioasã întindere de tãri [guvernate de Coran] nu existã nici un musulman care sã fi avut fericirea de a fi citit cãrtile noastre sacre, si foarte putini dintre literatorii nostrii cunosc Coranul. Aproape întotdeauna ne construim la adresa lui o idee ridicolã, în ciuda cercetãrilor adevãratilor nostri savanti. (...) Coranul încã mai trece în zilele noastre drept cartea cea mai elegantã si mai sublimã care s-a scris vreodatã în aceastã limbã. Am imputat Coranului o infinitate de tâmpenii care nu i-au apartinut niciodatã. (Voltaire par lui-même, Complexe, Bruxelles, 1994, pp. 35-36). Între aprecierea lui Voltaire si cea a lui Michel Houellebecq (Religia cea mai cretinã este totusi Islamul, când citesti coranul, crãpi... crãpi! Biblia, cel putin, este foarte frumoasã pentru cã evreii au un talent literar dat dracului...), islamofobii Frantei si-au ales deja tabãra. Tours, le 12/02/2006. F. Meziane, un indigen al Republicii 37. http://www.indigenes37.org/article.php3?id_article=165 Projet René Guénon on http://www.elkorg-projects.blogspot.com Studies, Jobs and Opportunities Abroad on http://www.freestudiesabroad.blogspot.com __________________________________________________ Do You Yahoo!? Tired of spam? Yahoo! Mail has the best spam protection around http://mail.yahoo.com Sageata Albastra e cea mai mare tzeapa a transportului public! Yahoo! Groups Links <*> To visit your group on the web, go to: http://groups.yahoo.com/group/protest-ro/ <*> To unsubscribe from this group, send an email to: [EMAIL PROTECTED] <*> Your use of Yahoo! Groups is subject to: http://docs.yahoo.com/info/terms/
