ANDREI PLESU IN JAPONIA
Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine
mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti in
variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat
pe o alta planeta.
Ca, de pilda, cand calatoresti in Japonia. N-am fost niciodata in
Africa, in Australia sau in Caraibe. Pentru mine, Japonia ramine, de aceea,
tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".
Te poti simti strain in Indonezia, parcurgind drumul de la Jakarta la
Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" intr-o enclava
arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain in bucataria
chineza, in coloritul, moravurile si inocenta americane, sau in expresia
lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat
familiar.
In Japonia insa alteritatea e radicala. Te misti in spatiul unei alte
umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar
asemanatorul...
N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu
Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri
curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.
Trebuie sa incep prin a recunoaste ca baile sunt, in mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce
te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele,
cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si
nuante locale tin spiritul in alerta si produc, in faza inaugurala,
accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Fata de ceea ce poti pati in Japonia, toate acestea sunt insa bagatele,
mofturi.
Am avut parte, de pilda, intr-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil,
brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in
perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai
amenintatoare unghiuri.
Obiectul m-a confiscat definitiv, deindata ce am intrat in baie L-am
cercetat indelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea
ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, insotite de inscriptii in japoneza.
Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma
m-am aruncat in necunoscut. In fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca
o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.
Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul insusi - dupa legi
fatale. Intr-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet
si lumina. Eram inconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si
haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu
doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
incaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,
inclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile
mele amarite, filtrate de incontrolabile perdele de apa.
Am simtit, impietrit ca ma indrept spre un final imprevizibil. Mi se
parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta
omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti,
glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii in cea
mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe
butonul gresit, intr-un originar closet galactic.
Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a incetat.
Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am
retras apoi, sfarsit, in dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub
pat, o lumina spectrala, care iti lumina papucii ori de cate ori lasai
picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest
abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu
in Japonia.
In programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu
pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu
amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a
fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, intr-una dintre
toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un
procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, il tinea
blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn
care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa
o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea,
rotirea si clatirea...
La randul meu, am incasat prima trauma cand, intrind in camera care imi
era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de
mobilier.
In mintea mea ingusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi
dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te intanzi putin, iti desfaci
bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.
Aici nimic.
Am privit nelinistit spre batrana insotitoare care lucra pe post de
"bagajist" si i-am dat de inteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu
dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care,
insa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi".
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma intind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc inca.
Nu, mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea
mea - ziua nu dormim, nu ne intindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele
incrucisate si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai
curand la intamplare, ceva in care identificasem cuvantul "vitel". A aparut
o fosta gheisa, destul de obosita si m-a invitat in baie, adica intr-o
camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata.
"Nu - zic - nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!"
"Ba, din contra - imi semnalizeaza, cu un suras buddhist, preopinenta -
mai intai baie! Papa la urma!"
Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea
de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele
aromate in mana.
Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de
neinduplecat.
Incropim, pina la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa
care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de
shabu-shabu. Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel
cruda si o oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de
soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura
din oala, pana dispare tenta de crud.
Gheisa ma asista draconic.
Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama,
fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe
loc pana vad ca s-a fiert.
Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie
agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori incerc sa
trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia ca "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!",
"misc-o!", "stinga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se incheie melancolic, in
insatisfactia partilor si cu perspectiva neimbietoare a unei rogojini
medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european,
mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara
exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se
prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste
coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfirsit, Toto,
si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura
bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de
statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din
Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea.
Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri
misterioase, oferite de o oficianta care aluneca intre comeseni pe genunchi.
Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale
inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ii confiscau intreaga
atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al
interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept
extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate
freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!
Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce
a cere un scaun era exclus.
Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel,
incat sa-si poata sprijini sezutul pe calciie. Dupa chinuitorul "lotus"
dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva
minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte intreaga pagoda a
corpului. In plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta
pozitie, degetele indoite ale picioarelor.. Sufocat de durere si de sudori
barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o incercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si
simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate -
fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze
dificultati. Scena avea, probabil, in ochii celor de fata, ceva patetic.
Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat,
obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata.
Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a
penitentei?
Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului
nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o
parte, sprijinit intr-un cot, ca fecioara pe pajiste...
Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la
capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un
scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al
filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina
frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre
doua imbucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tirziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am incercat sa
rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu
stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.
Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina
spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau,
duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine.
Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program, sa
lipseasca.
Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.
In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul
european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de
efort, constienti de neputinta noastra si incercand sa o dominam rational.
Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si
aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da
Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! In definitiv, nici japonezii
astia, care pot sta ceasuri intregi incremeniti in proiect, nu sunt in
regula.. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei
mele: "Shabu-shabu!"
----------------------------
Vali
"Noble blood is an accident of fortune; noble actions are the chief mark of
greatness."
"When the power of love overcomes the love of power, the world will know
peace."
Aboneaza-te la <mailto:[email protected]> ngo_list: o
alternativa moderata (un pic) la [ngolist]
Please consider the environment - do you really need to print this email?
