Din Trecute vieti de Doamne si Domnite de Constantin Gane
Capitolul I Lupta pentru Catolicism Un atare subiect – vietile Doamnelor si Domnitelor române – întampina, pentru îceput, o greutate din cele mai mari, cea mai mare din toate : lipsa de documentare. Începand din veacul al XVI-lea, material pentru descrierea acestor vieti aflam îndejuns, bogat uneori, interesant întotdeauna. Însa pentru epoca anterioara acest material se face din ce în ce mai rar, abea câteva vesti si o searbada nomeclatura pentru anii 1400 la 1500, iar pentru începuturile neamului în veacul al XIV-lea lipsesc adeseori pâna si numele nevestelor voevozilor nostri. Totusi nu se poate începe fara început. Si acest început are, dincolo de domeniul propriu zis al subiectului nostru, o latura interesanta în strânsa legatura cu viata de alta data a Doamnelor noastre. E vorba de lupta ce s-a dat în trecut pentru raspândirea catolicismului în melegurile noastre, lupta care se coboara în timp mult înainte de întemeiera voevodatelor Moldovei si Munteniei. Când în anul 1038 regele Stefan al Ungariei, zis Cel Sfânt, a îmbratisat crestinismul., iar câtiva ani mai târziu ( dupa schismul din 1054) si-a umplut tara de preoti si calugari catolici, de biserici, de manasti si de episcopate papistase, fireste ca a încercat în toate chipurile ca vechile asezari românesti din Ardeal si din Oltenia (voevodate, banate, cnezate) sa fie convertite si ele de catolicism. Ceeace însa n-a izbutit ungurul sa faca atunci, a fost înfaptuit de un român, cam doua veacuri mai târziu si anume în anul 1204 de catre Ion Assan[1] Împaratul Româno-Bulgarilor. Acest om care prin neasamuita lui energie a stiut sa scuture de lanturile bizantine atât populatia bulgareasca cât si a cea româneasca din întinsele sale domenii, care s-a priceput, întru înfatuirea planurilor sale, sa capete si sprijinul Românilor de dincolo de Dunare (Vlahii din Muntenia si Brodnicii din Moldova), acest om a înteles ca pentru mentinerea si afirmarea neasteptatei lui puteri, cât si pentru a duce mai departe lupta împotriva Imperiului Bizantin, îi trebuie sprijinul Papei, care pe vremea aceia detinea în mâinile lui nu numai puterea spairituala, ci si pe acea lumeasca. Si astfel s-a putut ca în anul 1204 uniunea Imperiului assanesc cu biserica din Roma sa se înfaptuiasca. Când 40 de ani mai târziu, în 1241, Jon Assan al II-lea, fiul lui Assan, s-a lepadat de biserica romana, pentru scopuri politice de altfel anloage – caci Bizantul cazuse în mâinile cruciatilor formând acum Imperiul Latin din Orient si lui Jon Assan îi trebuia deci un nou sprijin împotriva vesnicului dusman bizantin, pe care l-a aflat în alianta ce a încheiat cu Împaratul din Niceea, ortodox – când deci în anul 1241 Imperiul Româno-Bulgar s-a lepadat de Papa, acesta, vazânu-si straduirile zadarnicite, se adresa regelui Ungariei pentru a-l indupleca de a face o expeditie împotriva necredinciosilor Români si Bulgari si de a-i duce din nou, cu sila, la catolicism. Bela al IV-lea, întru împlinirea mandatului sau, se pregatea tocmai de a calca teritoriul lui Assan, când se întâmpla evenimentul repercutor în veacuri al navalirii Tatarilor. Din învalmaseala care a avut loc atunci, a rezultat si desfacerea Imperiului Româno-Bulgar. Bulgarii au urmat totusi dincolo de Dunare, a avea o viata nationala a lor, foarte slabita, pâna la distrugerea staului lor de catre Turci, iar Românii, dincolo de Dunare, pentru a rezista împotriva Tatarilor, au fost nevoiti sa ceara sprijnul Regelui Ungariei, supunându-se lui. Este contestat astazi documentar ca în momentul invaziunei tatare, 1241, Românii dintre Carpati si Dunare, din ambele parti ale Oltului, erau organizati în voevodate, probabil sub suzeranitatea Imperiului Româno-Bulgar al Assanestilor. In Oltenia domnea Lytuon (sau Litovoi), iar in Muntenia (Tara Româneasca, Terra Blacorum) domnea voevodul Seneslau. Acestia supunându-se acum regelui Ungariei, avura din nou a înfrunta stradaniile bisericii romane pentru a-i aduce sau pentru a-i readuce la catolicism, stradanii care, dincolo de munti, în Ardeal, nu încetasera de fel niciodata si care, o suta de ani mai târziu, au pricinuit descalecatul Moldovei de catre Bogdan. Pe de alta parte, fiind mereu hazuiti de Tatari, iar regele Ungariei, cu toata protectia nominala ce le acorda, fiind prea slab pentru a-i apara impotriva barbarilor, Românii ajunsesera cu încetul a întelege ca, a-si uni puterile, înseamna a rezista mai bine cotropitorilor. Astfel dupa moartea lui Seneslau (circa 1260), Lyton voevodul Olteniei, împreuna cu fratii sai, a cucerit teritoriile acestuia si le-a unit cu ale lui, înfiintând astfel unitatea nationala dintre Carpati si si Dumare[2]. Douazeci de ani mai târziu ei se simtira destul de tari în noul lor voevodat pentru a încerca de a se scutura de alnturile maghiare. Atacând pe regele Ladislau al Ungariei(probabil in Banatul Severinului, pe care ar fi verut sa si-l reînsuseasca) Lyton muri în batalie, iar frate-sau Barbat, facut prizionier, trebui sa plateasca o mare suma de bani pentru a se rascumpara (1285). Urmasii lor Tucomir si Basarab cel Mare, au ramas supusi coroanei unguresti, pâna când, dupa moartea celui din urma rege arpadian, Basarab s-a scuturat de acea suzeranitate benevola la început, prin stralucita victorie ce a repurtat împotriva regelui Carol Robert d’Anjou lânga Curtea Argesului, în anul 1330 (batalia de la Posada). De aci încolo credinta papistasa nemai putând fi impusa nici prin arme, nici prin alte mijloace cum fusese de pilda mai înainte prin mijlocul Ordinului Cavalerilor Teutoni si Ioaniti, carora regii Ungariei le dadusera celor dintâi Tara Bârsei[3], iar celor de-al doilea Oltenia si Muntenia într-un fel de apanaj. Biserica romana va încerca, dupa cum vom vedea, de a catoliciza tara prin femei. Dar, fiindca procedeul acesta a fost încercat în acelas timp si în Moldova, câteva vorbe mai întâi asupra românilor dela nord. În Moldova de azi, în tot timpul navalirilor barbare, de la Geti (271) si pâna în veacul al XII-lea, adica 900 de ani, nu s-a putut constata urme de asezari mai trainice. Au trecut puhoiuri de navalitori, au stat o vreme, au venit altii peste ei, care la rândul lor au fost iar alungati de altii noi veniti. Cumanii singuri au avut o organizare mai temeinica, desi de fapt sediul lor principal era dincolo de Nistru. Totusi în perioada de liniste de sub dominatia lor, asezprile au început a se înmulti. Prin anul 1150, documentele si cronicile streine ni arata tara Moldovei locuita de români, ca si Muntenia, ca si Oltenia, ca si întreg Ardealul, ca si Macedonia. Românii din partilr acestea purtau, cel putin printre streini, numele de Brodnici la sud (de la slavonul brod=vad, oameni de pe vaduri, caci locuiau pe margini de râuri) si de Bolohoveni la nord (dela boloh, vloh, vlah). Acesti Bolohovenu aveau cnejii lor si erau asezati între Prut si Nistru, întinzâdu-se mai mult dincolo de acest râu, spre nord, dar având ramificatiile lor înspre sud si vest, pâna în muntii Carpati. Peste ei, ca si peste toata lumea, s-au napustit Tatarii în anul 1241, adica cam 100 de ani dupa ce se pot constata primele asezaminte ale acestor stramosi români din Moldova. Cel dintâi veac dupa navalirea Tatarilor a trebuit sa se petreaca, ca pretutindeni, în neîncetate lupte. Abea dupa anul 1342, când tronul Ungariei fu ocupat de valorosul ei rege Ludovic d’Anjou, acesta hotarî o expeditiune pentru raspingerea lor de la hotarele tarii sale. Voevodul Ardealului Andrei comanda ostirea acestei expeditiuni si nobilul român Dragos de Badeu, în Maramures, se afla printre capitanii sai. Tatarii fiind învinsi si respinsi. Dragos cu familia lui si cu o seama de alti nobili români maramureseni - români unguri cum îi numesc cronicile noastre, drept dovada ca Boholovenii de dincoace de munti erau români si ei – primira în dar de la rege pamânturi pe malurile Moldovei si se stabilira acolo, unde le veni cu atât mai usor a sta, cu cât, pe de alta parte, ei gasira pamânturile locuite tot de români, fara organizatie inchegata poate, dar Români, iar pe dealta parte întrucât, desi supusi unguri, se bucurau, din cauza muntilor ce-i desparteau de suzeranii lor, de mai multa libertate. Acesta fu adevaratul început al neamului moldovenesc, contopirea Românilor de dincolo de munti, cu acei de dincoace, primul descalecat, cum l-au numit cronicile. Dragos, batrân, muri doi ani mai târziu si fiul sau Sas îi lua locul. În timpul acesta în Maramures domnea Bogdan, fiul lui Stefan, nepot lui Niculae, voevozi de Maramures si conti de Ugoci. Acest Bogdan, nemultumit la culme de felul cum întelegau ungurii sa faca propaganda papistasa, se razvrati. Si iata dece: drept rasplata a trecerii românilor la catolicism, regele dadea renegatilor mosii si titluri de noblete. În felul acesta, nu numai ca-i catoliciza, dar îi si maghiariza, scaznd astfel numarul populatiei românesti din regat. Procedeul acesta, care tinea de mult, ajunsese la culme sub regii Angevini. Bogdan, care întruchipa aspiratiile românesti de pe atunci, se razvrati. Revolta fu înabusita, oamenii lui pedepsiti, iar voevodul Maramuresului scos de sub sceptrul lui, care fu dat unei rude a lui Dragos. Atunci Bogdan cu o mâna de credinciosi , cu oameni reccrutati mai cu coie si mai cu sila, trecu muntii în Moldova pentru a-si cauta o patrie noua. Atacând pe Drag, fiul lui Sas, în cetatea lui de la Siret, îi zdrobi ostirea si îl alunga peste munti înapoi, luându-i locul în Moldova.. Iata a doua descalecare, descotorisita de legenda, fara vânatoare de zimbru, pe care nici Dragos, nici Bogdan nu l-au urmarit nici odata, nici prin paduri batrâne, nici pe malul apelor. Stema Moldovei, un cap de bour, era vechea stema a voevozilor de Maramures. Ludovic d’Anjou întreprinse o expeditie pentru a pedepsi pe razvratitul sau vasal si a aduce pe Drag din no uîn Moldova. Însa, batut de Bogdan, se întoarce umilit în tara sa ungureasca si astfel voevodul Moldovei capata neatârnarea în anul 1359 prin Bogdan, precum voevodatul Olteno-Muntenesc capatase pe a lui prin Basarab, cu 29 de ani înainte (1330). Moldova fu numita de catre streini Bogdania si Muntenia Basarabia. Numele acesta din urma a disparut mai târziu, pentru a fi adoptat de catre noi numai pentru partea din preajma Deltei Dunarii, care fusese în stapânirea lui Mircea basarab si întins apoi de catre Rusi, în anul 1812, la partea Moldovei cunoscuta azi sub aceasta denumire. Si acum ca principatele erau înjghebate si ca u mai erau ordine de primit dela Buda sau de la Roma, credinta stramoseasca putea înflori în toata pravoslavnicia ei. Însa, aici voiam sa ajungem, aceasta floare a ortodoxismului a crescut printre spini, care nu odata erau s-o înabuse. Precum am aratat, ceeace Snctitatea Sa Papa de la Roma nu mai putea face prin mijlocirea regelui Ungariei sau a cavalerilor sei Teutoni, a încercat a face cu ajutorul primelor Doamne române, care, din întâmplare sau nu, au fost în buna parte catolice. -------------------------------------------------------------------------------- [1] Ionita sau Kaloian [2] Aceasta este teoria expusa de D.Onciul în „Originile Principatelor Române) si adoptata de doctrina istorica. D.I.G Filliti are o teorie contrara si interesanta ,ca voevodul Munteniei Sanislau a cucerit Oltenia (vezi „Banatul Severinului si Craiovestii). [3] Întinzându-se si dincolo de munti
